PLASAMENTE ALTERNATIVE Averea din spatele tabloului

Obligativitatea detalierii declaraţiilor de averi ale şefilor poporului român pînă la obiectele de artă şi de colecţie a trezit emoţii mari şi dintr-o gamă foarte diversă. Colecţionarii care au prins vremurile de acum trei decenii s-au temut că se întrevede iar o lege care să le pună adunătura privată în pericol de imixtiune de stat. Adevărul este că, dacă nu eşti plătit din bani publici pentru o slujbă oficială, nu te obligă nimeni să-ţi strigi inventarele în gura mare. În plus, nu interesează ce ai, ci cam cît ar valora minunăţiile detaliate, şi aici vine problema cea mare, cea a evaluării. Am scris de nenumărate ori că pe piaţa de artă stabilirea preţurilor este un domeniu unde cifrele exacte şi previzibile nu sînt şi posibile. Licitaţiile publice, ca expresia cea mai rapidă a pieţei, sînt cele mai bune instrumente de evaluare a acestor obiecte, dar nu imuabile, şi supuse şi ele subiectivis-mului care dă frumuseţea comerţului de artă. Aici, cel puţin, se întîlneşte expresia artistică cu aprecierea financiară şi nu oricum, ci în văzul lumii şi rapid, cît să ţii un cartonaş cu cifre ridicat. Mai sînt şi galeriile, dar aici preţurile sînt mai mari, pentru că ai de plătit şi cheltuielile de chirie şi alte angarale ale magazinului, plus răbdarea de a te aştepta să te hotărăşti sau chiar să te întîlnească oferta mult mai des decît într-o dimineaţă de licitaţie, la care se adaugă interesele şi abilitatea de afaceri a patronului-vînzător.

Or, toate astea nu se aplică atunci cînd un deputat, ministru sau orice directoraş din sectorul public îşi apreciază expunerile. Decît, desigur, dacă le-a cumpărat pe toate în cel mai oficial mod, iar toţi vînzătorii i-au dat cea mai corectă şi cinstită chitanţă, pe care au menţionat preţul şi în dolari, că euro nu există de prea mult timp. Şi nici atunci nu putem fi siguri că avem de-a face cu o apreciere exactă, unele lucrări s-ar vinde acum cu mult mai mult sau cu mult mai puţin, ca să nu vorbesc de eventualitatea să nu se vîndă deloc.

Dacă vreun subiect al obligativităţii de a-şi face publică declaraţia de avere a cumpărat un Cheller acum 10 ani, cu mai puţin de un milion de lei, şi acum îl declară la aceeaşi valoare, declaraţia sa nu este decît o glumă în stilul lui Adrian Năstase, care şi-a trecut posesiunile din domeniu la preţul din momentul dobîndirii. Astfel, el consideră că are timbre de doar 450 de dolari, deşi, dacă a păstrat numai scrisorile importante din viaţa sa, tot are mai mult în plan filatelic. De asemenea, obiectele de artă decorativă dobîndite în perioada 1972-1989 ar trebui să fie un pahar, simplu, din plastic, dar nu prea mare, ca să coste exact 20.760 de lei. Nici cu cele post-revoluţionare nu se schimbă situaţia, dacă marele politician şi colecţionar a strîns în ultimii 15 ani obiecte de artă decorativă de doar 1.200 de euro şi .... mă declar dezamăgit. Nu aş putea aprecia diferenţierea pe valută europeană şi, respectiv, americană, decît cauzată de moment şi de modul de plată. Tînărul Adrian Năstase ne provoacă simpatie, cu pictură modernă şi contemporană de numai 17.770 de lei, din cei comunişti, banii, nu neapărat pictura, deşi nu se ştie dacă nu o avea şi vreun portret de tînăr revoluţionar ajuns preşedinte, pictat de Zamfir Dumitrescu. În ultimii 15 ani, Adrian Năstase a adunat "uleiuri pe carton", probabil pictură, de numai 1.400 de euro şi 6.962 de dolari, dar nu se spune dacă pe zi sau pe lună, că pe an ar fi prea puţin. Dar, staţi aşa, rubrica Anexa 1 ne trimite la alte categorii care arată în Adrian Năstase un colecţionar atent, care nu amestecă dolarii cu euro, leii Ceauşescu cu leii Iliescu şi nici uleiul pe carton cu uleiul pe pînză sau, Doamne fereşte, cu cel pe lemn.

Aşa mai venim de acasă pentru că, adunate, toate uleiurile din "cămara" preşedintelui executiv al PSD dau pictura de exact 54.957 lei PCR, ceea ce pentru vremurile dinainte de 1989 nu este prea rău, dar şi vreo 80.000 de dolari şi numai 3.120 euro, ceea ce înseamnă achiziţii mărunte de pe piaţa europeană, după ce a apărut moneda comunitară unică. Păi numai Cristian Dumitrescu, deputat PSD, fost PD-ist, pe care l-am observat la o recentă ediţie a Rom-antique-ului, a cumpărat, între 1985 şi 2005, "picturi în ulei de artă modernă şi contemporană românească - cu valoare estimată de:" 12.000 euro. Ce-i deosebeşte pe cei doi colegi de Cameră şi partid, în domeniul declaraţiei de avere, punctul II.2, este, evident, modalitatea de apreciere a obiectelor deţinute. În timp ce Adrian Năstase urmează cu acribie calea chitanţelor şi a celor înscrise acolo, Cristian Dumitrescu, dar şi alţi demnitari, de fapt aproape toţi, fac aprecieri largi, generoase, bazate mereu pe alte criterii mustind de subiectivitate. În calculele pe marginea declaraţiei lui AN, Adrian Năstase adică, şi nu "autor neidentificat", am apreciat că doiul de la uleiuri pe lemn este mai degrabă un opt, recunoscîndu-ne dificultăţile în decriptarea grafiei preşedintelui Camerei, care au mers pînă la a citi, într-o primă fază, "prăjituri diverse" în loc de "bijuterii diverse".

Dacă tot am pomenit de Zamfir Dumitrescu să nu uităm că pictorul, preşedinte în exerciţiu al Uniunii Artiştilor Plastici din România, este şi un prosper om de afaceri, cu terenuri, case, restaurant, galerie de artă, iar declaraţia sa de avere nu cunoaşte ca diviziune decît mia de euro. Cunoscut colecţionar, fiind beneficiar şi al moştenirii părinţilor săi, Zamfir Dumitrescu a adunat, în perioada 1971-1999, o colecţie de artă contemporană de 1 milion de euro, o colecţie de artă cu valoare de patrimoniu de o jumătate de milion de euro, mobilier şi artă decorativă de o cincime de milion de euro, obiecte de artă şi de cult tot de vreo 200 de mii de euro şi bijuterii de numai 50 de mii de euro. Adrian Năstase nu ar trebui să fie prea supărat de sumele afişate de prietenul său pe care l-a băgat în partid şi Parlament, totul în mai puţin de un an, pentru că Zamfir Dumitres-cu nu este un exemplu de corectitudine a aprecierilor. La începutul anilor "90 a publicat un catalog de cote ale artiştilor români în care pictura sa avea acelaşi nivel de preţ cu cea a lui Corneliu Baba. La începutul anilor 2000 a aranjat cu un alt prieten al său, atunci ministru, Răzvan Theodorescu, să vîndă statului român două tablouri cu nu mai puţin de 500 de mii de dolari, deşi valoarea lor de licitaţie era de vreo 10 ori mai mică. Tranzacţia a căzut, dar principiile de evaluare s-ar putea regăsi în redactarea declaraţiei sale de avere, cel puţin la categoria "bunuri sub formă de metale preţioase, bijuterii, obiecte de artă şi de cult, colecţii de artă şi numismatică, obiecte care fac parte din patrimoniul cultural naţional sau universal sau altele asemenea, a căror valoare însumată depăşeşte 5.000 euro". Cu convingerea că dacă ar fi trebuit să plătească vreun impozit pe aceste valori declarate, demnitarii colecţionari s-ar fi gîndit mai bine şi s-ar fi domolit zdrăvan, nu putem contesta valoarea excepţională a colecţiei de artă a lui Zamfir Dumitres-cu.

Un personaj discret dar des întîlnit la licitaţiile de artă este, de mai mult timp, deputatul Cristian Rădulescu care, însă, din 1975, timp de 30 de ani, a moştenit obiecte de artă de peste 200 de mii de euro. Argintăria pentru servit face, cu aproximaţia indicată clar de declarant, 9 mii de euro, aurul vreo 12 mii, dar tablourile şi icoanele ating 190 de mii de euro. Văzîndu-l expus direct de atîtea ori la bătăliile de cartoane cu cifre de la Teatrul de operetă, am fi tentaţi să declarăm că deputatul Cristian Rădulescu este cel mai capabil de o apreciere corectă a obiectelor de artă şi colecţie pe care le deţine.

La Camera Deputaţilor problema declaraţiilor de avere este tratată mai cu seriozitate decît la Senat, acolo unde totul este mai schematic. Deşi Copos merge mai în detaliu decît preşedintele Firu de la UAP şi recunoaşte tablouri de 186.500 de euro, iar preşedintele Văcăroiu de la Senat pune chiar o dezamăgitoare listă detaliată de anonimi şi necunoscuţi, senatorul Iosif Dan nu se încumetă decît să recomande să ne calculăm singuri cît fac, la curs BNR, cele două kile de aur acumulate pînă în 1989. Cînd e vorba de tablouri, icoane, sculpturi, pînă în 1989, şi arta africană şi arme (nu neapărat africane), de pînă în 2000, Dan Iosif îşi declină competenţa şi ne lasă cu rubrica goală. Credem, totuşi, că ar fi putut risca o estimare, că am citit de curînd cum justifică faptul că a primit cadou un topor antic de la un scormonitor de coclauri dacice din Orăştie prin realitatea pregnantă ca toţi ardelenii au antichităţi prin ogradă, ba chiar toacă lemne cu piese celtice.

Aşa am compromis şi ideea de declaraţii de avere, care, pe alte meleaguri pe bune cu apucături europene, sînt tratate foarte serios chiar dacă, şi acolo, este greu să apreciezi valoarea unor obiecte de artă. Am pierdut ocazia să aflăm şi noi ce are Adrian Năstase în colecţii, rămînînd în continuare mistuit de această curiozitate dintre cele mai cinstite şi frumoase, profesională, aş îndrăzni să o numesc. Pe vremea primelor mandate ale lui Ion Iliescu în fruntea statului, Adrian Năstase, deja un om politic foarte ocupat, găsea totuşi timpul să participe la vernisajele expoziţiilor organizate de Societatea Colecţionarilor de Artă din România, la care a contribuit mereu cu cîte un ulei pe pîn-ză, carton sau lemn.