PLASAMENTE ALTERNATIVE Cât mai costă o bucată de Zid

Nu ai cum să vizitezi Berlinul şi să nu fii cotropit de povestea Zidului care a străbătut acest oraş, ca o rană vie, timp de 28 de ani. Peste tot găseşti aşa-zise bucăţi din Zid, garantate şi la preţuri de pietre preţioase, imagini cu Trabantul trecând prin Zid sau cu Brejnev sărutându-se pe gură, aproape pasional, cu Honecker, magneţi, brelocuri şi insigne, tricouri şi felurite genţi, cam cu aceleaşi imagini. Fotografii celebre din timpul funcţionării Zidului, cum ar fi cea cu soldatul estic care aruncă arma şi sare şi el gardul de sârmă, în Vest, sunt de asemenea foarte răspândite. Cu sau fără o bucăţică de moloz colorat, scuze, din Zid, alături. Hărţile oraşului au trasat traseul Zidului şi, de multe ori, te trezeşti întrebându-te în ce parte a oraşului eşti, de Vest sau de Est. Şi asta este cam angoasant pentru un român care şi-a trăit inclusiv studenţia sub Ceauşescu şi, în decembrie 1989, era cu puşca în mână la Revoluţie, în cele fix patru luni de armată pe care le avea de făcut. În august 1991, m-am găsit la Chişinău, în concediu, exact când Moldova, fostă sovietică, îşi proclama independenţa, iar acum, tot în concediu, am plecat de la Berlin chiar în ziua când se împlineau şase decenii de la începerea construcţiei Zidului Berlinului. Poate de aceea am răsuflat uşurat când am ajuns acasă, în teritoriul liber şi conectat la pulsul internaţional care este propriul meu apartament. Acum încerc să nu mă gândesc, când mă trezesc brusc în metrou, dacă sunt în Est sau Vest.

Zidul Berlinului este un efect al Războiului Rece, al împărţirii lumii între Est şi Vest, în orice punct cardinal te-ai fi aflat, şi al împărţirii Germaniei între aliaţii învingători în al Doilea Război Mondial. Alianţa sovieto-occidentală a funcţionat foarte bine în timpul războiului, nu ca alianţa de neagresiune a lui Stalin cu Hitler, din 1939, care l-a lăsat pe călăul sovietic cu ochii în lacrimi de oftică şi pasiune. Astfel, sovieticii au luptat intens la luarea Berlinului, aliaţii vestici fiind cu frontul, desigur, mai la Vest. Înţelegerile aliaţilor, mai ales cea de la Potsdam, au dus la împărţirea Germaniei în patru zone de ocupaţie, şi a Berlinului tot la fel. Astfel, când fiecare şi-a făcut Germania lui, occidentalii, pe de o parte, sovieticii, pe de alta, şi Berlinul a păţit la fel, unul sovietic, altul americano-britanico-francez. Zonele occidentale de ocupaţie s-au unit în Germania Federală (RFG), iar zona sovietică s-a împărţit în Germania Democrată (RDG), cu o graniţă serioasă, cum erau toate graniţele ţărilor comuniste. Când şi Berlinul a păţit acelaşi lucru, Berlinul de Vest a devenit o enclavă în teritoriul Germaniei de Est şi o exclavă a Germaniei de Vest. Din 1949 până în 1961, Berlinul nu a cunoscut limitări serioase de circulaţie, deşi Războiul Rece închidea tot mai mult uşa în nasul europenilor rămaşi, conform înţelegerilor stalino-churchilliene, dincolo de Cortina de Fier. Între timp, Estul risca să rămână fără locuitori, plecaţi din paradis, prin Berlin, iar Estul se plângea că alimentele sale subvenţionate sunt duse în Vest. Cu certitudine, însă, ambele părţi îşi derulau prin Berlin tot felul de activităţi de informare sau dezinformare, cu misiuni secrete şi oameni şi mai secretoşi.

Ideea unui Zid care să închidă etanş se pare că a fost a lui Hruşciov, dar a fost luată deplin în braţe de liderul maxim al esticilor, Walter Ulbricht, un alt rateu al minimului necesar de inteligenţă, dacă ar fi să îl cităm pe Beria. A semnat decretul pe 12 august 1961 şi, a doua zi, soldaţii din Est au început să întindă sârma ghimpată, sub privirile amuzate ale vesticilor. Graniţa intraberlineză trecea prin case, prin biserici, prin cimitire, peste liniile de tramvai şi metrou, dacă nu erai atent, intrai în altă zonă de ocupaţie. Nici râul Spree, pe care este ridicat Berlinul, nu prea mai ştia ce este cu el, acum era în Vest, acum trecea în Est, Zidul vine pe un pod şi se întoarce pe următorul.

Dar sârma ghimpată nu era decât o organizare de şantier. Cei care au înţeles asta, printre care şi un soldat estic aflat în patrulă, au sărit gărduleţul în Vest. Repede, însă, situaţia s-a înrăutăţit, zidul a primit cărămizi adevărate şi după 11 zile s-a dat ordinul de a se trage direct în cei care încearcă să plece în Vest. Prima zi de aplicare, primul om împuşcat, în timp ce încerca să traverseze râul-zid-frontieră. Pe măsură ce Zidul se închidea, situaţia se înrăutăţea. Se petrec tot mai multe încercări dramatice, oamenii sunt împuşcaţi, chiar şi copiii, se sapă tunele, se destramă familii şi se zdrobesc destine. Zidul Berlinului devine tot mai lat, spre Est, capătă o bandă de securitate, tăiată prin clădiri, case, străzi, peste biserica şi cimitirul din strada Bernauer. În 1989, când devine inutil, Zidul Berlinului însemna o construcţie infernală, cum nici lagărele naziste nu aveau: zidul vizibil din Vest, pus pe graniţă, este format din plăci de 3,6 metri, cu talpă de fixare pe sol, urmează o zonă de mai bine de 100 de metri lăţime care conţinea, în benzi paralele cu Zidul, şanţuri antivehicul, diferite benzi de patrulare, inclusiv cu câini cu lanţul pus pe sârmă, benzi cu nisip, pentru descoperirea urmelor, un şir de stâlpi de iluminat, un altul de posturi de control, diferite forme de garduri de sârmă ghimpată, un alt zid, spre Est. Practic, nici nu aveai cum să ajungi la Zidul de pe frontieră, vizibil din Vest, care avea pe culme un fel de tub înfipt pe lung, destul de mare ca să nu poată fi apucat, în tentativa de a escalada acest ultim zid. La care, oricum, nu aveai cum să ajungi.

În 1989, la 9 noiembrie, Zidul devine traversabil. Lumea salută "Căderea Zidului Berlinului", sfârşitul comunismului în Europa. De fapt, Zidul Berlinului a funcţionat iar ca vitrina cea mai apropiată pentru vestici. Românii înecaţi în Dunăre, încercând să fugă din ţară, dramele de pe orice frontieră estică, pentru a nu mai pomeni de drama sovieticilor care vedeau comunism oriunde se întorceau, toate acestea erau prea departe. De altfel, dominoul căderii comunismului se declanşase, deja, pe alte meleaguri, în iunie 1989, lideri capitalişti şi comunişti, din Austria, respectiv, Ungaria, tăiau ceremonial sârma ghimpată de pe frontiera comună, în august, la fix 28 de ani de la naşterea Zidului Berlinului, în forma sa ghimpată, est-germanii veneau în Ungaria pentru a cere viză de Austria. La 11 septembrie 1989, est-germanii au putut trece liber spre o ţară capitalistă, Austria, prin Ungaria, iar Zidul Berlinului mai avea de aşteptat vreo două luni. La 9 noiembrie înregistrăm evenimentul televizat al "căderii", berlinezii trec dintr-o parte în alta a Zidului, după o traumă de aproape trei decenii. Istoria aminteşte de toate acum, de celebra ezitare a unui oficial est-german, care nu se sfieşte să spună că trecerea Zidului este liberă chiar din acel moment. Şi atunci a început nebunia, care cu ciocane, care cu răngi, să ia bucăţi din Zid, că trecerea se făcea, oricum, prin punctele bine păzite până atunci.

Pe malul râului Spree, acolo unde Zidul făcea o buclă greu de explicat, de-a lungul străzii Muhlen, funcţionează East Side Gallery, o bucată semnificativă din Zid, care a fost păstrată la locul original, şi a fost pictată cu scene care au devenit celebre. Aici se află şi pictura cu Trabantul care sparge Zidul, dar şi cea inspirată din fotografia din 1979, în care Brejnev şi Honecker se pupă pe gură. De fapt este un filmuleţ, nerecomandat celor cu stomac sensibil, pentru că cei doi ramoliţi se pupă de mai multe ori, nimerind de fiecare dată gura, bleahhh! În 2009, toate picturile au fost refăcute, căpătând un aer artificial, de marketing. De asemenea, în ultimul timp, imobiliarul exploziv al Berlinului a invadat pur şi simplu această bucată de Zid, vreo patru bucăţi au fost date de-o parte, ca să intre maşinile pe şantier şi oamenii în viitoarele blocuri de lux. Pe o bucată bună, organizarea de şantier a băgat galeria în aer liber, bucata istorică din Zid, într-un tunel improvizat care o ascunde cam pe jumătate. Capitalismul a învins! Păi, dacă nu mai mergea comerţul cu bucăţi din Zid!