PLASAMENTE ALTERNATIVE Centenare uitate, centenare abandonate

Cu întârziere aflu că s-a desfăşurat o expoziţie, ba chiar şi o tabără care, desigur, a precedat expoziţia, ambele evenimente fiind dedicate centenarului naşterii pictorului Ion Hagiescu. Puţini cititori dintre cei neavizaţi şi din afara Craiovei pot spune că au auzit de acest artist plastic care a studiat la Academia din Bucureşti în prima jumătate a anilor '30, după care a profesat la catedră toată viaţa. Am avut ocazia să îl cunosc pe artist, dar nu prea mult. Bine, recunosc, m-a onorat cu prezenţa la prima mea expoziţie, una de caricatură, la care nu vorbeam şi nici muză nu eram, pur şi simplu eram autorul lor, al expoziţiei de acum exact 30 de ani şi al caricaturilor fără cuvinte din ea. Ion Hagiescu a fost admirat şi iubit de craioveni dar este perfect necunoscut altora şi mai ales acestei lumi paralele cu creier uriaş, internetul. Tot aşa cum perfect străini îmi sunt participanţii la tabăra descrisă în singurul articol, mic cât o ştire cu pretenţii, ce aminteşte de centenarul naşterii pictorului.

Un centenar mult mai important şi mai notoriu a fost cel al lui Vida Gheza. De pe internet aflăm că s-a născut într-o zi de 28 februarie. La Nagybanya, cum se spune în ungureşte Oradiei Mari, deşi tot acolo se arată că tatăl era român şi mama patern slovacă. Tatăl său a fost rănit mortal în Primul Război Mondial iar el, Vida Gheza, a fost împins de convingeri comuniste până în Spania, unde a luptat în brigăzile internaţionale împotriva lui Franco, mai exact în regimentul român condus de un alt orădean important, Valter Roman, tatăl premierului postdecembrist cu acelaşi nume. Interesant este de aflat, în această lume a centenarelor, că Valter Roman este născut pe 7 octombrie 1913, aşadar, acum o sută de ani. A stat în Franţa, în lagărele pentru republicanii antifranchişti, a ajuns la Budapesta, unde a făcut studii de sculptură în plin război, şi a ajuns şi acasă, într-un Maramureş cotropit de maghiari. Când au ajuns comuniştii la putere avea deja o carieră care îl impunea. Este celebrul autor al monumentului de la Moisei, care îi cinsteşte pe ţăranii români masacraţi pur şi simplu într-o casă din Moisei, în octombrie 1944, acum aproape 7 decenii. În iulie, Academia Română i-a dedicat un simpozion de anvergură, cu albume, cuvântări, tot ce trebuia, Vida Gheza fiindu-i membru de onoare. Din când în când la licitaţii mai apare semnătura maestrului, mai mult pe desene decât pe sculpturi.

Spre deosebire de sculptor, pictorul Ştefan Szony nu a fost academician, ci doar maghiar. Ca şi Vida Gheza s-a născut în 1913, în iulie, şi a fost adept al comunismului, încă din vremurile când asta era destul de periculos, şi este autorul mai multor picturi antologice pentru ideologia respectivă şi impunerea ei în România, cu forţa. Imaginile sale cu muncitori supăraţi rău de tot, altfel bine, clasic şi militant făcute, ne stăpâneau manualele înainte de 1989. Ştefan Szony a fost căsătorit cu artista Mary Anastasi si a avut două fiice, ambele actriţe cunoscute, Julieta Szony şi Anca Nicola sau Anca Soni, în prezent Anca S. Thomas, stabilită la Paris. Şi Anca, dar şi mama ei, sunt absolvente de Arte Plastice. Nu îmi amintesc să îi fi văzut lucrările în licitaţii, dar câte o gravură revoluţionar-comunistă mai apare prin tot felul de oferte.

În mai a trecut neobservat un dublu centenar, cel al naşterii, la Constanţa, a gemenelor plasticii româneşti, Florica şi Marcela Cordescu, una mai tumultuoasă, alta mai longevivă. Florica este asociată intens cu tragicul Anatol Vulpe, care a influenţat-o pe toate planurile, având şi o relaţie pasional-profesională destul de lungă, început în 1933, acum 80 de ani, când artista avea doar 20. În 1946, în vremurile tulburi de după război, când Bucureştiul era plin de oameni înarmaţi, soldaţi sovietici dar şi alţi bandiţi, pictorul Anatol Vulpe este ciuruit la ceas de seară, având doar 39 de ani. Cade alături de el şi doamna Elena Bogdan, prietenă a gemenelor artiste, dar şi a pictorului, cu care vroia să rămână după ce urma să divorţeze de soţul său, inginerul Ovidiu Bogdan, nimeni altul decât fratele pictorului Catul Bogdan. Undeva, în spate, apare şi Eugen Jebeleanu, pentru care Florica îl părăsise pe Anatol Vulpe şi avea să îi fie soţ. E clar, nu? Mihail Pelin a scormonit în presa vremii şi a scos poveşti delicioase, pe care le-a menţionat în volumul său cu "Deceniul prăbuşirilor", publicat înainte să treacă şi el la cele veşnice. Florica Cordescu Jebeleanu a plecat dintre noi în 1965 şi sora ei, Marcela, aproape două decenii mai târziu, în 1984. Marcela, al cărui centenar s-a împlinit şi el în acest an, culmea, în aceeaşi zi cu sora ei geamănă, a fost şi ea anchetată cu prilejul asasinatului mai sus evocat dar, de fapt, întreaga sa viaţă a fost mai liniştită. Dacă Florica a realizat superbe ilustraţii la scrierile soţului său, Eugen Jebeleanu, Marcela s-a ocupat de mituri şi legende, mai ales, într-un mod irepetabil, de "Marile legende ale lumii", de Alexandru Mitru. Un superb "Autoportret la şevalet" de Marcela Cordescu s-a vândut la Artmark cu 950 de euro. Un cuplu de picturi cu imagini complementare de fereastră spre oraş cu un sifon, respectiv un vas oriental, una de Anatol Vulpe şi alta de Florica Cordescu s-a vândut cu o mie de euro, tot la Artmark, în 2010.

Tot nesesizat a trecut şi centenarul naşterii lui Petre Hârtopeanu, artist bucovinean stabilit în Germania, în 1970. A studiat cu Tonitza la Iaşi şi a rămas profesor la aceeaşi Academie. Nici Iaşiul nu-şi mai aminteşte de el şi este subiectul mai mult al vorbelor în germană decât în dulcele grai. A fost scos un album monografic, cu sprijinul familiei, şi extrem de rar a apărut şi în licitaţii.

1913 este un an bun pentru spiritul acid şi caricatură. Atunci s-a născut Alexandru Clenciu, cel cu versuri sprinţare, numite epigrame, dar şi desenul aferent, şi Eugen Taru, arhitectul venit din Craiova şi dedicat desenului, ilustraţiei, şarjei, caricaturii. Eugen Taru a realizat puternică propagandă vizuală comunistă, cu subiectele epocii, dar extrem de bine realizată, cu desen, idee şi concepţie. În acelaşi timp, a ilustrat nenumărate poveşti esenţiale ale copilăriei, de la Pinocchio, în vreo 3 variante, cu zeci de ani între ele, la Baronul Münchhausen. La Muzeul Colecţiilor recent redeschis, un spaţiu dedicat găzduieşte superba colecţie Iozefina şi Eugen Taru, donată de cei doi soţi, înainte de a se sinucide, tot nedespărţiţi, în 1991. De vreo două ori au apărut în licitaţie desene de Eugen Taru, dar multe se află în donaţia de la muzeu, alături de icoane vechi, Petraşcu, Luchian, Tonitza, Şirato, Iser, Andreescu.