PLASAMENTE ALTERNATIVE Despre noi şi pictura sfinţilor

Suntem într-un moment deosebit, Paşti pentru toţi creştinii, şi vestici, şi orientali, continuă luna Ramadanului, marea sărbătoare a musulmanilor, iar miercurea trecută a început Pesahul, sărbătoarea ieşirii evreilor din sclavia egipteană. La 20 martie, acum vreo trei săptămâni, în agitatul Orient, Apropiat sau Mijlociu, s-a serbat Anul Nou, Nowruz, pentru iranieni, Newroz, pentru kurzi. Orice cuvânt în plus din partea mea, în aceste subiecte, poate genera erori de tot felul, dar aş reţine faptul că sărbătorim lumina şi renaşterea. Nu este prima dată când se reunesc aceste sărbători, aş spune chiar că aşa se întâmplă de mii de ani, la început în această parte a emisferei nordice, apoi în toată lumea.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu mă uit pe pereţi, de fiecare dată când mă aflu într-o biserică. Ştiu că acolo este minunea, este povestea, este pictura. Cam până acum două secole, pictura românească era doar pe pereţii bisericilor. Şi nu numai pictura ci întreaga artă avea subiecte religioase, eventual legate de viaţa ctitorilor sau a domnitorilor, şi ei constructori de mănăstiri şi biserici. Destul de târziu a apărut pictura de şevalet, exclusiv sub influenţa occidentală. Fără ezitare, pun ca una dintre cauze paranteza de tip fanariot care a parazitat chiar mai mult de un secol modernizarea şi dezvoltarea societăţii româneşti. Or fi fost ei creştini, aceşti fanarioţi, chiar ortodocşi, dar slujeau extrem imperiul otoman, plătind tot felul de dări oficiale sau nu şi făcând şi ei ditamai averile. Repet, mă refer la perioada fanariotă şi pre-fanariotă, nu fac comentariu de actualitate!

Dispariţia fanarioţilor, după sacrificiul lui Tudor Vladimirescu, a permis modernizarea celor două principate române, deschiderea spre Occident, incluzând aici şi Imperiul ţarist, membru de bază al Sfintei Alianţe, cruntă alianţă autoritară. Bazele ei, stabilite la Congresul de la Viena, ce făcea contabilitatea perioadei napoleoniene, propunea şi o viziune ecumenică, prin alăturarea unui imperiu ortodox, cel Ţarist, cu unul catolic, Austria, şi cu unul protestant, Prusia.

Trei imperii şi tot atâţia împăraţi stresaţi de Napoleon: ţarul Alexandru I, împăratul Francisc I şi kaiserul Frederic Wilhelm al III-lea. Au dat la temelie oricărei încercări de revoluţie iar imperiului otoman, care nu era acceptat în Alianţă, i se recunoştea suveranitatea asupra celor două principate române, e drept, într-o permanentă ciondăneală cu Rusia, sub privirea interesată a Austriei, atentă să fure portofelul celui care dă semne de slăbiciune. În acest context apar artele moderne şi în Principate, odată cu ideile novatoare, ba chiar revoluţionare. Cum ar fi portretul, peisajul, alegoria, nudul. Practic, nu este niciun pictor laic român, activ în prima jumătate a secolului al XIX-lea, să fie născut în secolul anterior. Măcar aşa, la sfârşit.

Este o adevărată întrecere de a face glume, glumiţe şi meme-uri pe seama hainelor de aur ale preoţimii. Nu intru în argumentaţie, poate este ceva exagerat, poate este intelighenţia tip "reţete sociale", dar e clar că nivelul de cunoaştere e infim spre nul. Altfel s-ar ştii că biserica Bizanţului a preluat straiul imperial, măreţia acestui ceremonial, şi îl duce singură, de atâţia ani, nu spun câţi, că ştim cu toţii când a căzut Constantinopole. Din filmele turceşti, desigur, că un mare diplomat român, şi intelectual, susţinea, deunăzi, că arabii luară viitorul Istanbul în 1453. Şi pictura noastră bisericească oficială este neo-bizantină. De mai bine de un secol. Intre timp, poate ajungem şi noi să o apreciem, că alţii, prin Vest, o iubesc şi o preţuiesc. Reforma de acum cinci secole a scos şi a şters pictura din biserici, noi acolo am cultivat-o şi prin ea ne-am arătat spiritualitatea.

Pe pereţii bisericilor este pictură de toate felurile, dar cea mai frumoasă, să recunoaştem, este cea de esenţă bizantină. Nu toată pictura bisericească respectă denumirea tehnică de frescă, mai bine îi spunem murală, că este pe perete iar cuvântul este de extracţie latină. Bisericească pentru că este pe pereţii bisericii. Acolo a fost aşternută de mult timp, din vremuri care ne-au dat chiar un sfânt pictor. Nu Sfântul Luca, cel dintâi care a pictat chipul Maicii Domnului, ci un român, Pârvu Mutu. În 2017, Pârvu Mutu Zugravul a fost "proslăvit ca sfânt" de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, primind numele de Sfântul Cuvios Pafnutie - Pârvu Zugravul. Prăznuirea sa se face pe 7 august, în fiecare an de atunci. El a trăit în secolul al XVII-lea şi ultimii ani şi i-a petrecut la mănăstirea Robaia, din Argeş.

Cam toată pictura acelor vremuri a trecut prin lucrări de restaurare/conservare. Această muncă istovitoare şi minuţioasă este făcută de oameni minunaţi care ştiu să picteze "din nou" dar, mai ales, înţeleg ce au făcut cuvioşii lor predecesori, cu secole înainte. Fresca adevărată are capacitatea de a rezista mult timp dar şi un comportament întristător în faţa infiltraţiilor de apă. In plus, secole de ardere a lumânărilor în biserică a ridicat pe pereţi tone de gudron care s-a lipit de fresca bine făcută, urcând în cele mai înalte şi ascunse colţuri. Acolo intervin, acum, restauratorii, cu tehnici moderne şi bani europeni, şi înlătură vălătucii grei şi negri de pe Pantocrator şi Maica Domnului Hodighitria, şi ne relevă minunata pictură bisericească.

Nici atunci şi nici acum, pictura bisericească, murală sau de icoană, nu se face la întâmplare, la "Cântarea României", ci urmând erminiile acestui meşteşug, acestei arte. Acolo scrie clar cum este reprezentat fiecare sfânt, fiecare simbol şi scenă biblică. Deci, ţineţi minte, erminii! Dacă nu ştiţi despre ce este vorba în ele şi nici nu aţi citit Biblia, cu sufletul deschis, nu aveţi voie să faceţi glume. De veţi ajunge să cunoaşteţi, veţi putea aprecia o pictură bisericească, un obiect bisericesc, o icoană, ba chiar să îi puneţi preţul, dacă tot se vorbeşte că orice icoană veche ajunge la preţuri inimaginabile, măsurabile în vile, maşini şi femei. Problema e grea, e vorba de credinţă şi de cultură!

Pictura bisericească se face şi în prezent. Sau, mai ales în prezent. Se construiesc multe edificii ce ar putea adăposti astfel de poveşti minunate, sunt mulţi şi artiştii, şcoliţi, care pot face astfel de pictură. Majoritatea sunt tineri şi foarte buni, dedicaţi, devotaţi şi talentaţi. Muli aţi crede că merg la discotecă dar ei urcă pe schele în condiţii deloc confortabile, şterg fiecare centimetru de frescă veche, într-o atmosferă de mirosuri tehnice ucigătoare, salvează pictură veche sau fac una nou, absolut uluitoare. Deşi canonul este clar, este loc de autenticitate şi personalitate în pictura bisericească de nou. În restaurare, mai ales la refacerea picturii, trebuie mers pe paşii şi gândirea meşterilor din vechime. În pictura de nou, artiştii crează mereu propria sixtină, cu toată smerenia şi trăirea faptei.

Priviţi icoanele şi murala bisericească de sărbători, ascultaţi îndreptările şi pildele, deschideţi-vă spre cunoaştere, alungaţi făţărnicia şi habotnicia şi veţi descoperi o lumină intensă, care vă dă siguranţă şi speranţă. Cea mai scumpă icoană din lume este pictată de Leonardo da Vinci, se numeşte "Salvator Mundi" şi a fost licitată la 450 de milioane de dolari, la Christie's, în New York. Chiar în 2017, când noi îl proclamam sfânt pe Mutu, genialul şi smeritul pictor de biserici.