PLASAMENTE ALTERNATIVE Iluzii, senzaţii şi ceva realităţi

În vremurile recente au avut loc licitaţii pe la toate casele importante de vânzări de artă, cele care contează pe piaţa românească şi fac eforturi însemnate să meargă tot mai sus sau măcar mai departe. Mai pe la început, la Goldartul de acum două săptămâni s-a dat o dublă de superportrete "Prinţesa Ghica" de Aurel Băeşu, unul fiţos, ulei pe pânză, a plecat la 2,4 mii de euro, peste estimare, şi altul mai static, pastel, a rămas la o estimare de maxim 1,5 mii. La sfârşit de tot, notăm o dublă de portrete duble de Baba, magistral introduse în scenă. Penultima ofertă din secţiunea de profil a vânzării Goldart a fost chiar coperta, fetiţa atât de expresivă cu păpuşa preferată, neapărat şi ea în poză, o pictură extraordinar de puternică, din 1941, a marelui Corneliu Baba, cel atât de imitat în făţarnicele noastre zile. A fost vândută cu 7,5 mii de euro, estimarea fiind de 6-7 mii. La aceleaşi niveluri a fost apreciată şi următoarea ofertă, ocupanta locului strategic, ultimul, în licitaţie. "Maternitate" este tot un dublu portret de Corneliu Baba, în locul fetiţei este o tânără mamă care priveşte cu grijă copilul, ţinut pe braţul drept, acolo unde, în copilărie, ţinea păpuşile, alături de care îi zâmbea pictorului. Pentru această capodoperă s-a obţinut 15 mii de euro. Ce le-aş fi văzut pe amândouă picturile pe vreo simeză de muzeu sau de colecţie cu prestigiul la vedere! Alături, desigur, de "Quay des bouquinistes", sublim pariziana imagine de Samuel Mutzner, plecată pentru 10 mii de euro, preţ rotund de tot, şi, mai ales, masa de bucătărie cu peşte pe farfurie de Petraşcu, adjudecată la 40 de mii de euro.

Ultimele vânzări din lista de acum 10 zile au fost cele mai mari şi la Alis. "În harem", o aproape miniatură de Aman a plecat la 65 de mii de lei, ceea ce în euro tinde spre cele 15 mii obţinute de "Maternitatea" lui Baba de la Goldart. Înaintea lui, la Alis, un mare "Don Quijote" defilând trufaş şi romantic, într-un peisaj de-ţi trece de dor de Magdalena Rădulescu, a obţinut un sfert de miliard, pe vechi, pe nou fiind vreo 5,5 mii de euro sau exact 24 de mii de lei. Antepenultimul era un nud în picioare, de Nicu Enea, vândut cu 8 mii de lei, precedat, la mică distanţă, de un grup proletcultist de mineri meşteşugit de Perahim în 1947 şi vândut acum cu 7,5 mii.

Artmark a avut un set de vânzări, cu preţuri dintr-o realitate paralelă, uriaşe şi dacă ar fi fost în lei. Toate acestea merită o poveste aparte dar să amintim că în şedinţa de acum 10 zile, ce s-a suprapus cu licitaţia Alis, au fost vândute 26 de oferte de mare excepţie ale colecţiei lui John Kesletz, adică doctorul Ion Chisăliţă, sibianul născut în America, acum aproape un secol. Reţinem din prezentare că marele colecţionar era "autodidact", probabil pentru că nici atunci nu exista o facultate sau măcar o profesională, ceva, care să califice colecţionari de artă. Şi aseară, Goldart a propus câteva picturi din colecţii private, mai ales cea a Marinei Dimitripoulos. Amânarea cu fix o zi a licitaţiei ne trimite pe data viitoare şi cu această poveste de colecţie de artă şi vânzări.

Dar unde se duc operele de artă după ce sunt cumpărate în licitaţii, galerii, târguri şi oboare sau direct de la sursă, înainte să revină, probabil, pe piaţă? În colecţii ar trebui să meargă, sau în depozite speculative pe cont propriu sau la fonduri, de fapt fondul de investiţii în artă. Poate şi în expoziţiile colecţionarilor de artă, organizate tematic, din când în când, la impetuoasa iniţiativă a preşedintelui Societăţii Colecţionarilor de Artă din România, venerabilul general Vasile Parisescu. Măcar în camera din faţă, aia bună, pentru că expoziţia cu tema "Casa" organizată de Societate la Palatul Şuţu are o cameră bună şi o debara unde a fost agăţată "Cântarea României". Insistenta iniţiativă şi inspirata temă au adus în expoziţie splendori din colecţiile private cu semnături de istorie, dar şi cu dovada clară a valorii lor excepţionale. Mai puţin cunoscute decât cele celebre, care au dat numele unor muzee sau străzi, colecţiile private actuale pot mobiliza splendori ce pot sta foarte bine pe simezele muzeelor. Nu este nimic de mirare nici de vom găsi în aceste colecţii prestigioase piese admirate anterior pe "simezele" caselor de licitaţie. Din păcate, într-o notă de maxim penibil, găsim pe simeza asociaţiei colecţionarilor de artă piese şi nume de autor care nu au nicio legătură cu arta, într-o mare distonanţă cu valorile care există, parţial, şi ar trebui să existe exclusiv într-o astfel de expoziţie. Explicaţia este simplă: înaintea acestor expoziţii tematice, unii organizatori bântuie atelierele promiţând sărmanilor contemporani gloria de a dormi în aceeaşi cameră cu titanii, în schimbul, de obicei, chiar al lucrărilor ce vor fi expuse. Altfel spus, dai o lucrare colecţionarului de tip nou, intri în expoziţia colecţionarilor de artă cu vechime. Este, însă, doar o iluzie, nici cota, nici celebritatea şi nici măcar valoarea nefiind contagioase.

O iluzie este şi practica autocumpărării de la licitaţie. Pe scurt, artistul contemporan îşi depune propriile lucrări la casele de licitaţii şi impune un preţ mare şi ireal pe care tot el îl achită. În schimbul comisioanelor corect plătite va primi o chitanţă cum că o lucrare de-a sa s-a vândut cu consistentul preţ. Trebuie să recunoaştem că autopreţurile nu mai sar calul ca pe vremuri, sunt mari, dar nu hilare. Metoda funcţiona mai ales în anii '90, când pleca românul cu pictura în spate pe la galerii din Vest, şi cu saci de poveşti despre cota sa nemaipomenită în teritoriile nou descoperite de la Est de Europa. Galeriştii de pe acolo aveau, însă, nevoie de acte doveditoare, fiind zdravăn neconvinşi de realitatea de pe pânză. Şi cum gena occidentalilor conţine, de un sfert de mileniu, licitaţii publice, au cerut hârtii de la aceste case de la noi de acasă. Povestea cu catalogul băgat sub nas, spre deosebire de noi, la ei nu a ţinut niciodată. Faptul că ai apărut într-un catalog cu un preţ oarecare nu este dovada vânzării respective, oricât de insistent ai fi. Şi nici dacă te lauzi că vinzi, musai, cu 5 mii de euro nu înseamnă că aşa şi este. O simplă privire în listele de preţuri de vânzare şi, mai ales, nevânzare, ne aduce cu picioarele pe pământ. Mentalitatea şoferului care se crede ministru doar pentru că transportă o astfel de persoană face ravagii şi în piaţa de artă. Dacă cineva mi-a intermediat o agăţare pe lângă un titan al picturii româneşti nu înseamnă că aş fi şi eu unul, dacă obţin o hârtie cu antet şi ştampilă cum că aş crea de mii de euro nu înseamnă că asta mi-e cota, nici măcar că aş avea o cotă. Pentru că, şi asta este o altă discuţie, nu se poate spune de vreun contemporan român că ar avea cotă, în ciuda fanteziilor pe care oricine le poate avea şi le poate emite. Iar drumul până la colecţie e lung şi serios, nu poate fi nici mimat, nici iluzionat.