PLASAMENTE ALTERNATIVE Piaţa de artă şi marii creatori

Spunem "piaţa de artă" şi vocea ni se schimbă, cum se schimbă vorba lui Ilie Dumitrescu când este întrebat, pe "sticlă", de vreo chestie de fotbal. Evident, de aia au murit filosofii antici, acum mii de ani, că nu exista fotbalul pe vremea aceea şi nici Ilie să îi ilumineze, ce şi cum. Numai faptul că vorbim de obiecte de artă şi de preţuri, ne ridică social şi ne impune moral.

Cea mai păcătoasă greşeală este acea de a confunda piaţa de artă cu creaţia plastică şi a o limita la licitaţiile publice. Aceste vânzări deschise, acum mai mult ca întotdeauna, sunt partea cea mai vizibilă şi mai mare a pieţei de artă. Ar trebui să fie pe aproape partea pe care o datorăm galeriilor de artă, că târguri de artă nu avem, nici măcar unul, din când în când. De la licitaţii, spre vânzările individuale, personale, tranzacţiile de artă pierd din vizibilitate, ajungând să fie de-a dreptul invizibile, în spaţiul luminos al atelierului.

Piaţa de artă, arta sau cultura, în general, au posibilităţi uriaşe să livreze bani serioşi în conturile statului, prin pârghiile existente. Dar nu pot face decât ce fac deja pentru că statul nu face nimic pentru a sprijini această sursă de impozite şi taxe, nu face nimic pentru a sprijini creaţia plastică. Şi să avem mereu în minte capacitatea acestui domeniu special de activitate, care creează aurul, nu îl caută scobind pământurile frumoase. O ţară deşteaptă nu scoate aurul de unde l-a lăsat Dumnezeu, ci îl produce, face mai mulţi bani decât ar obţine pe bogăţiile subsolului pe care le-ar vinde ca să trăiască, eventual bine. Este cazul Roşiei Montane, unde orice student în primul an la Economie ar putea calcula că plusprodusul obţinut prin exploatarea aurului ar putea fi realizat şi sigur depăşit prin activităţi culturale, inclusiv turism de pictură, care să valorifice peisajul superb al munţilor ce ar fi fost distruşi prin exploatarea de secol XIX-XX.

Şi, înainte de toate, avem creatori, avem plasticieni de mare talent, dedicaţie şi valoare. De aceea, aş vrea să vorbesc acum despre doi mari artişti români care au ajuns la 80 de ani şi prea puţini ştim asta. Nu sunt spaima licitaţiilor de artă, dar cunoscătorii vibrează când îi aduci în discuţie. Este vorba de Cela Neamţu, născută în ziua de 16 iulie a anului 1941, la Piciorul Lupului, din judeţul Iaşi, şi de Mircia Dumitrescu, care a venit pe lume la 3 iulie 1941, la Căscioarele, în Lunca Dunării, în judeţul Călăraşi de astăzi. Amândoi sunt capabili de pictură, au făcut, fac şi pot face aşa ceva, dar domeniul plastic care i-a impus este altul. Cela Neamţu face tapiserie, pictural şi alegoric, Mircia Dumitrescu face gravură şi grafică, iar uneori desenează în lemn, cu dalta.

Centrul cultural din comuna Ciurea, de care ţine Piciorul Lupului, se numeşte "Cela Neamţu". Primarul de acum al comunei, Cătălin Lupu, a fost, cu două decenii în urmă, referent cultural, astfel că, ajuns în fruntea obştii a ştiut care este gestul potrivit pentru a onora şansa ca un mare artist român să fi pornit de pe aceste meleaguri. Acum, la Ciurea admirăm şi o minunată expoziţie permanentă cu lucrările Celei Neamţu, iar faţada clădirii Centrului Cultural se mândreşte cu o lucrare artistică de excepţie realizată chiar de Lisandru Neamţu, fiul artistei, la rândul său un artist deosebit, profesor la facultatea de artişti. În locul magic al începuturilor, Cela Neamţu a lăsat un centru esenţial care vorbeşte despre opera sa, cu lucrări din toate perioadele creaţiei şi chiar cu ghergheful la care artista a lucrat o jumătate de secol. Este un exemplu de reuşită a unei idei excepţionale, dar care trebuie să devină firesc, de-a dreptul comun, într-o societate deşteaptă şi cultă, care îşi cinsteşte istoria şi arta, îşi onorează oamenii faptelor mari, fie ele de artă, de cultură, de economie sau chiar politică.

Despre arta şi viaţa Celei Neamţu vorbesc creaţiile sale, din speţa fantastică a tapiseriei, a picturii, a modelajului în fire textile. Este multă poezie în tapiserie, iar Cela Neamţu a dus această artă rară şi laborioasă spre poem, legendă şi cânt. Una dintre tematicile, explicite şi implicite, în lucrul Celei Neamţu, sunt ferestrele, drumul luminos spre nesfârşit, victoria emblematică a luminii, dezvăluirea esenţială şi mărturisirea intensă, sinceritatea înălţătoare şi eterna speranţă. Talentul artistic este completat, la Cela Neamţu, de o excepţională şi deosebit de caldă calitate umană. Aşa ar trebui să fie marii artişti, cei care nu ezită să se apuce de vreo muncă artistică, visează mereu şi, oricâte meritate onoruri se vor abate asupra lor, vor avea mereu emoţii când li se vernisează simeza. Creaţia Celei Neamţu este emoţie şi expresie, armonie şi gândire, un capitol unic, autentic şi vibrant al artei româneşti din toate timpurile. Avem şansa să îi fim contemporani şi, la împlinirea celor opt decenii, să cântăm şi să gândim: Mulţi ani trăiască, la mulţi ani!

Mircia Dumitrescu este grafician prin definiţie, dar a dus definirea acestui gen plastic dincolo de limitările impuse, artificial şi administrativ, de-a lungul timpului. De acolo au plecat şi minimalizarea acestei artei şi punerea sa în tot felul de contexte, ba chiar şi contexturi, subordonante, limitative. Vremurile moderne, cu progresul lor tehnic, dar şi mental, au permis ieşirea acestui spaţiu plastic din rolul de anexă şi impunerea sa. Opera lui Mircia Dumitrescu vorbeşte exact despre acest fenomen, despre grandoarea gravurii, despre monumentalitatea tehnicilor extrem de mixte, şi, cum am mai spus-o, senzaţia că sculpturile sale sunt desene tăiate în lemn, dinamice ca o schiţă grăbită, pe hârtie, vii ca un personaj care a irumpt din bi în tridimensional.

Povestea vieţii lui Mircia Dumitrescu a stat de multe ori sub semnul minunii salvatoare şi a destinului călăuzitor. Aşa cum o spune artistul, ai zice că totul este scris şi nimic nu îl mai uimeşte sau îl sperie. Este o deplină înţelegere a condiţiei de creator, de geniu în haine de atelier, care ştie că această creaţie artistică este o chestie permanentă, nu se opreşte niciodată, pentru că magia nu ia pauză. Şi artistul are atâtea de spus!

Aniversarea celor opt decenii de la naştere l-au prins pe Mircia Dumitrescu pe simeze şi, în atelier, cu planuri de simeze. Este o şansă deosebită pentru noi, contemporanii răsfăţaţi, să-i vedem liniile de gravură, tuşa de pictură şi tăietura din sculptură. Expoziţia deschisă, aniversar, la Brukenthal, se numeşte chiar "Tehnici în dialog", simplu, expresiv, puternic. Oricât ni s-ar părea de ciudat, nouă, marii temători de astăzi, marii creatori, truditorii adevăraţi ai artei, nu au ezitări, viziunea şi visul se desfăşoară în canoanele înaltei creaţii, intens şi sigur, curat şi sincer.

Din asta este făcută marea artă, care ar trebui să dea direcţie şi forţă unei pieţe naţionale de artă. Nu mi-am propus să studiez impactul de piaţă al operei celor doi sărbătoriţi, Cela Neamţu şi Mircia Dumitrescu, pentru că mi-am propus să nu comit greşeala mai sus invocată, de a reduce acest fenomen economic la mult mai vizibila licitaţie publică de lucrări de artă şi colecţie. Sunt şi alte căi prin care ne putem aduce în viaţă lucrările marilor noştri artişti, adevărate şi puternice, deşi sunt mai puţin vizibile sau expuse datului cu părerea. Aici, însă, este şansa unor iubitori de artă adevăraţi, inclusiv a pieţei de artă de la noi, atât cât este ea.