PLASAMENTE ALTERNATIVE Primul "Sărut" şi valoarea sa de piaţă

La început de an, revista franceză "L"Express" face un impecabil dosar de presă despre o chestie incredibilă: "Sărutul" lui Brâncuşi, statuie pe care am văzut-o mai bine de un secol la mormântul Taniuşei Raşevscaia din cimitirul Mont­parnasse, nu departe de mormântul lui Brâncuşi însuşi, nu mai este vizibil, este ascuns într-o cutie de placaj de lemn, cu o gaură rotundă, ceva în genul căsuţelor pentru păsărele cu care umpleam copacii pe vremea când regimul comunist umplea ţara de blocuri. Mă rog, case pentru toată lumea, sau un cuib pentru fiecare. Revenind în Montparnasse, imaginea este hidoasă, înfiorătoare, îmi aminteşte cutia de tablă pusă pe bustul lui Antonescu pe care apucaseră să îl pună la biserica pe care fostul dictator al României a ridicat-o în Bucureşti, dar arată chiar şi mai rău.

De multe ori, mergând la Paris, am trecut prin Montparnasse, unde sunt mulţi dintre cei despre care am scris cu evlavie, Brâncuşi în primul rând, dar şi pe la Herold, revelat de amicul Lucian Georges­cu.

Şi am trecut şi pe la Taniuşa, care îşi doarme somnul de veci, vegheată de sculptura lui Brâncuşi, într-un colţ al cimitirului, înconjurat de ziduri de peste care se aude zgomotul oraşului. Este aproape lipit de gardul înalt şi lung care separă cimitirul de Bulevardul Raspail.

M-a frapat lipsa aproape totală a vegetaţiei, apoi am observat copacii foarte înalţi care umbresc complet acest colţ. Mai toate mormintele de aici sunt foarte vechi, rar de pune cineva vreo floare. La mormântul Taniuşei au pus camere de supraveghere care par inutile, fără viaţă, la celălalt capăt. Un grup vesel de 3-4 bărbaţi, vorbitori de engleză, bifează vizita obiectivului, des­tul de repede, dar cu timp suficient ca unul să pună mâna pe statuia aflată des­tul de sus, pe un piedestal încrustat cu litere ruseşti, deşi o tablă clară avertizează că sunt camerele cu ochii pe tine. Un coleg îi atrage atenţia că sunt CCTV-uri iar un tip cu aparenţă cultă stă cu un aparat de fotografiat în mână, şocat de gestul pipăitorului sau aşteptând ca întregul grup să dispară din cadru. Pe mormânt era o fotografie a regretatei sinucigaşe, o faţă de copilă care nu înţelege prea mult din viaţă. O candelă de plastic se vede lângă fotografia în marmură şi mă conving încă o dată că pe întregul monument nu este nicio cruce. Postamentul mi se pare şi el, din nou, cam prea mare, deloc suplu, iar scrierea chirilică pare făcută de cineva care nu ştia acest alfabet. Deşi pare clară şi vizibilă este aproape ilizibilă. Deşi scandalul de retrocedare spre vânzare căpătase vechime, nu se pusese încă sinistra cutie peste statuie.

Marele Barbu Brezianu a desluşit cu mulţi ani în urmă povestea care a dus la monumentul funerar din Paris. Tânăra rusoaică, născută în Kiev, într-o familie bună dar ajunsă anarhistă, era îndrăgostită de Solomon Marbais, un medic din România, mai în vârstă ca ea. Nu prea e clar din ce cauză, femeia de doar 23 de ani decide să se sinucidă, în 1907, când Brâncuşi era la începutul istoriei sale pariziene. În procesul de înmormântare a nefericitei apare şi doctorul împricinat care îi cere prietenului său, sculptorul, o lucrare pentru proaspătul mormânt, iar sculptorul îl lasă să îşi aleagă una dintre lucrările din atelier. Iar doctorul alege "Sărutul". Era din calcar şi făcută în 1907, exact ca a noastră "Cuminţenie a pământului". Conexiunile sunt atât de intense că ai zice că sculp­tura "Cuminţenia pământului" este jumătatea feminină a "Sărutului". În "Sărut", Brâncuşi îşi lansa incredibila viziune artistică, atât de modernă şi astăzi. Este o formulă genială, pe care artistul a interpretat-o în opera sa. Acest omagiu al tinereţii eterne şi al renaşterii în iubire este înălţat la nivel de templu în cenotaful de la Târgu Jiu, numit "Poarta Sărutului", şi care este dedicat tinerilor morţi în Primul Război Mondial. Deci, atenţie, "Poarta Sărutului" este un monument funerar, şi nu o creaţie erotică sub care să procesezi nunţi. Dar nu suntem singurii obsedaţi, un francez celebru îşi amintea, sau doar se lăuda, că şi-a posedat partenera lângă Sărutul din cimitirul parizian. Noi măcar avem scuza că vechiul regim ne-a ocultat semnificaţia complexului de la Târgu Jiu.

Articolul din "L'Express" tocmai a fost publicat, în puţinul din acest an scurs deja, dar semnalul asupra monstruozităţii din Montparnasse a fost lansat acum aproape un an, de publicaţia numită "hyperallergic". V-am spus eu că americanii îl iubesc pe Brâncuşi! Tot ei relevă, în martie anul trecut, că explicaţia este şi mai ciudată decât cutia care ascunde sculptura. Şi amintesc că, de fapt, alarma a fost trasă de Didier Rykner care, întâmplător la un secol de la dezvelirea Sărutului în cimitir, arăta, într-un articol din "La Tribune de l'art" că statuia este cerută pur şi simplu la export. Apoi revine cu un PS şi ne relevă că mormântul cu celebra statuie a fost declarat monument istoric de abia după izbucnirea scandalului de revendicare pentru vânzare! Dacă nici francezii nu ştiu cu arta şi cultura, cum ştiu fotbaliştii cu mingea, atunci mă apucă teama pentru Patrimoniu, oriunde ar fi el.

Făcând rezumatul unor ani buni de lupte juridice, în care statul francez a fost surprins de multe ori în ofsaid privind la stele, aflăm că un abil comerciant de artă i-ar fi descoperit undeva prin Estul rus pe urmaşii familiei Raşevschi, ramura Taniuşei, pe care i-a pus să ceară statuia de pe mormânt, să o vândă, că tocmai spărsese Brâncuşi recorduri prin America. La Paris se petrec acum tot felul de acţiuni în justiţie şi hotărâri administrative, legate de sculptura lui Brâncuşi mai mult decât de mormântul propriu-zis. Chiar şi postamentul, cel care leagă statuia de mormânt, purtând inclusiv numele artistului pe el, se află în centrul discuţiei. Revendicatorii vor să ia statuia şi să o înlocuiască cu o copie. Deşi arată impecabil, după un secol de stat în vânt şi ploaie, în mijlocul Parisului, nu ar fi o idee aşa de rea să o pună la adăpost, într-un muzeu. Este drept, pe revendicatori îi interesează mult mai mult posesia decât protejarea, chiar şi ciudata cutie pusă peste statuie fiind mai mult o presiune asupra actualului proprietar, Primăria Parisului, decât grija pentru centenara sculptură care se ţine foarte bine. Odată urnită din loc, statuia se poate duce oriunde, ruşii ştiu ei mai bine.

În 2005, anul precedent solicitării de export formulate de numitul comerciant parizian de artă, o superbă "Pasăre în spaţiu", din marmură, şi nu din bronz, devenea, la o licitaţie Christie's din New York, cu o adjudecare de fix 27,456 milioane de dolari, cea mai scumpă sculptură din lume. Brâncuşi îl depăşea tot pe Brâncuşi, fiindcă precedentul record era deţinut, din 2002, de "Danaide", cu un preţ de 18,159 milioane de dolari. În acele clipe, Brâncuşi era cel mai tare pe piaţă. Ulterior au apărut şi alte sculpturi extraordinar de scumpe, Giacometti a devenit cel mai scump sculptor, dar Brâncuşi vine pe locul doi. Cel mai scump Brâncuşi se numeşte "La jeune fille sophistiquee" şi costă 71 de milioa­ne de dolari. "Sărutul" este din acelaşi spirit şi piatră cu "Cuminţenia pământului". Comerciantul francez a înţeles bine că preţul real este de câteva zeci de milioane de dolari aici, sau chiar de euro. În perioada genezei "Sărutului", prin atelierul lui Brâncuşi se oploşise Modigliani, o figură tragică de-a dreptul. Pictor, el sculptează un cap de femeie care seamănă teribil cu ce lucra Brâncuşi atunci, chiar în 1910-1911, când punea "Sărutul" în Montparnasse şi "Cuminţenia" lua drumul României, fiind cumpărată de inginerul Romaşcu chiar în 1910. Acest "TLte", cioplit de Modigliani după cum vedea la Brâncuşi chiar atunci, a fost vândut de Sotheby's, la New York, desigur, în 2014, cu 70,725 de milioane de dolari, gata-gata să îl depăşească pe Brâncuşi, cu "Sofisticata" lui. În acest context, cât se cerea pe "Cuminţenia" noastră? Vreau şi eu vreo 7-8.