PLASAMENTE ALTERNATIVE Statuile şi drepturile omului

Celebra lege americană numit Civil Act s-a dat în 1964. Elimina discriminarea pe bază de rasă, culoare a pielii, religie, sex, naţionalitate. De abia în 1964? Şi după multă luptă civilă, soldată cu victime. Legea a fost adoptată în iulie 1964, JFK, autorul legii, fusese asasinat în noiembrie 1963. Cu un secol înainte, Abraham Lincoln proclama emanciparea sclavilor, dar legea care, ca amendament la Constituţia SUA, desfiinţa sclavia, avea să fie adoptată şi ratificată în decembrie 1865. Lincoln fusese deja asasinat, în aprilie, acelaşi an. 1865? Cam târziu, Imperiul britanic o făcuse din 1833, metropola franceză din 1791, Olanda, în 1860, Portugalia, în 1869.

Problema statuilor dedicate unor personaje care, în istorie, au fost de partea sclaviei, este ridicată de mult timp dar ea a revenit în atenţie odată cu asasinarea filmată a lui George Floyd. Scoatem din discuţie orice exces şi exagerare iar expresia "black lives matters", ce conţine un cuvânt incriminat la comandă, este simbolul disperării unor oameni din SUA, trataţi discriminatoriu încă un secol după abolirea sclaviei şi încă o jumătate de secol după Civil Act. Simpla statistică ne arată că toate monumentele dedicate "eroilor" taberei confederate, sclavagiste, au fost ridicate după 1865, după Războiul Civil, în care aceasta a fost înfrântă. Monumentele celor care au luptat pentru menţinerea infamului sistem sclavagist din SUA au fost ridicate după adoptarea amendamentului care desfiinţa sclavia în SUA, chiar şi după asasinarea preşedintelui Lincoln. Aceasta este realitatea, la un secol după acel moment decisiv a fost nevoie de încă o lege, Civil Act, care să interzică practicile de segregare şi discriminare, care au continuat mult situaţia din vremea sclaviei. Unele monumente confederate au fost ridicate la începutul secolului trecut, XX, la 40-50 de ani după abolirea sclaviei. Ridicarea unor statui dedicate susţinătorilor sclaviei nu a fost interzisă oficial în SUA, iar acum sunt probleme cu legalitatea demontării lor. Se invocă inexorabilul istoriei, dar aici nu este vorba de vestigii istorice ale acelor momente, ci de monumente de glorificare a susţinătorilor unei idei infame, incompatibilă cu democraţia şi libertatea. Iar dacă mă gândesc că numita Confederaţie a fost o secesiune, o rebeliune care a declanşat un război civil, chiar nu văd nimic bun, de glorificat într-o astfel de trădare.

Conform idealurilor umaniste, a ideilor de democraţie şi libertate, de egalitate a tuturor oamenilor, de fapt, conform tuturor legilor care guvernează drepturile omului în societatea democratică, cel puţin în SUA şi în UE, guvernatorului Transilvaniei, Samuel von Brukenthal, ar trebui să i se demonteze statuile, dacă există, nu să i se ridice una. Deşi se evită până la cenzură să se observe asta, el, baronul Samuel von Brukenthal, era guvernatorul Transilvaniei în 1784, când au loc evenimente incompatibile cu drepturile omului şi orice ideal umanist. Interesant este cum s-a ajuns aici, într-un imperiu habsburgic de secol XVIII despre care, acum, ni se spune, că era "leagănul Europei unite", cu un împărat, Iosif al II-lea, urmaş al terezicei sale mame, plin de idei avansate, şi cu un guvernator care avea fir direct cu Maria Tereza şi chiar cu fiul ei, Iosif, e drept, un fir mai scurt. Nimic din aceste note bune nu se fac simţite în 1784, când Brukenthal încalcă toate deciziile pozitive ale Vienei, în favoarea nobilimii uniotriumnationum-izate, chiar şi la trei secole şi jumătate de la alianţa segregaţionistă. Cât despre cum s-a comportat administraţia Brukenthal în reprimarea revoltei iobagilor, care nu erau sclavi, dar nici departe nu se aflau, se găsesc multe relatări. Dacă aveţi stomacul tare, citiţi una despre supliciul pe roată, aplicat pentru ultima dată pentru că lumea civilizată, în afară de Brukenthal şi nobilimea transilvană, îl considera nedemn chiar şi de secolul acela. Cât de frumoase, de europene, de umaniste, demne de statuie, sunt tehnica şi strategia show-ului menit să sperie o clasă întreagă de cetăţeni, cărora li se refuzau orice drepturi, fiind discriminaţi inclusiv etnic. Românii, majoritar iobagi, erau "toleraţi" încă de la Căpâlna, din 1437. Asta învăţase baronul-colecţionar din drama poporului român, în 1784, şi i-a dat să nu se mai scoale. Iosif al II-lea, împăratul, a desfiinţat, totuşi, robia, în 1786, iar în anul următor l-a "desfiinţat" şi pe Brukenthal din funcţia de guvernator al Transilvaniei. Probabil, colecţionarul, în marele său umanism, se opusese acestei măsuri. Este drept, Iosif al II-lea dăduse, în 1781, nişte reglementări privitoare la iobăgie, care le oferea acestora nişte, cum să zicem, drepturi şi libertăţi civile. Cum au fost aplicate aceste reforme în Transilvania condusă de baron putem înţelege din faptul că, după numai trei ani, cei care ar fi trebuit să beneficieze de reformele imperiale sunt nevoiţi să se răscoale, fiind măcelăriţi. După trei secole, baronului lider de atunci i se caută scuze, cum că l-a sabotat nobilimea din subordinea sa, un fel de Ceauşescu care a fost bun dar neîn­ţeles, sau că reformele lui Iosif erau exagerate şi el nu a putut fi de acord cu ele. Acum, eu ştiu, să faci statuie unui lider care s-a opus reformelor şi a preferat tehnici sălbatice de execuţie?! Este, totuşi, o mare contraperformanţă să nu realizezi niciun progres social, atâta timp cât şeful tău, împăratul, este pus pe treabă, să scoată imperiul din bezna iubitorilor de trageri pe roată şi prestaţii iobăgeşti.

Mai rămâne colecţia, absolut remarcabilă, pe care a reuşit să o acumuleze Samuel von Brukenthal, născut Brekner, pentru că tatăl său a fost înnobilat când viitorul guvernator-colecţionar avea deja trei ani. Hai să zicem că această colecţie ar merita o statuie, deşi are deja un palat. Sunt numeroase aspecte ce merită luate în discuţie în acest caz: colecţia nu a fost donată statului sau primăriei, ci lăsată moştenitorilor, doar bărbaţi, că baronul nu le avea cu drepturile omului, evident, şi la terminarea lor trebuia să ajungă la Biserica evanghelică CA, a saşilor ale căror interese le-a reprezentat absolut remarcabil. De aceea, nici ungurii, care au stăpânit încă un secol pe acolo, nu au găsit de cuviinţă să îi facă statuie, şi nu din cauză că i-a măcelărit pe iobagii români, în 1784.

Colecţia a cunoscut o evoluţie serioasă în cele două secole ce au urmat deschiderii sale către publicul de atunci din Sibiu, cu români scumpi doar la vedere. În 1948 a fost naţionalizată de regimul comunist, o adevărată frăţie, nu ca aia de la Bobîlna. Nişte piese importante sunt luate la Bucureşti, dar scapă de furtul din 1968, unul ca în filme. Multă lume este supărată că 19 picturi din colecţia baronului au fost luate la centru, la Bucureşti, dar nu este deranjată că multe tezaure dacice au fost duse la muzeele din Viena imperială, Brukenthal luând şi el ceva piese, cum este donariumul de la Biertan. Muzeul a fost retrocedat în 2005, în condiţii ce nu sunt clare nici în procesele ce au urmat. Din fericire, în prezent avem la dispoziţie un complex de muzee şi instituţii reunite în Muzeul Naţional Brukenthal, cu piesele vedetă ale baronului dar şi multe altele, născute în secolele ce au urmat Răscoalei din 1784. Aşa colecţie de pictură medievală nu am văzut, la noi, decât în inventarul colecţiei lui Mihail Kogălniceanu, pe care acest lider al românilor a trebuit să o vândă pentru că statul nu s-a înghesuit să o cumpere, nici măcar la preţuri mult mai mici decât cele reale. Estimările unor comisii vorbesc de sume de 125-165 de mii de lei iar lotul vândut în 1887, la Köln, a fost asigurat pentru 100 de mii de franci. Statuia de la Sibiu, din zilele noastre, va costa 100 de mii de euro.