PLASAMENTE ALTERNATIVE Tudor, chipuri şi imagini

2021 a fost, sau ar fi trebuit să fie, Anul Tudor Vladimirescu. În 2021 s-au împlinit două secole de la Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu, un eveniment de mare dramatism, dar şi de demnitate din istoria românilor. Eram după un secol de regim fanariot, în care otomanii ne jefuiau prin mâna creştinilor fanarioţi, dar nici înainte nu fusese prea bine. Cam după Mihai Viteazul începuse dominaţia spoliatoare a turcilor asupra Moldovei şi Munteniei, ba chiar şi asupra Transilvaniei. În 1812, Basarabia cade pradă mişmaşurilor dintre turci şi ruşi, plus ceva trădări pe spinarea românilor. Nouă ani mai târziu, spiritul revoluţionar, susţinut, la început, de ruşi, răvăşeşte Balcanii. Grecii îşi vor independenţa iar românii vor să scape şi ei de turci, dar mai ales de slugile lor, grecii fanarioţi. Ambele acţiuni revoluţionare se declanşează în 1821, şi nu numai eu susţin că Ipsilanti s-a grăbit să declanşeze lupta, să nu câştige Tudor Vladimirescu prea mult teren. Fiu şi nepot de domni fanarioţi, care au ocupat, de mai multe ori, şi tronul moldav şi pe cel valah, Alexandru Ipsilanti vine din Basarabia, de la moşia dată de ruşi tatălui său, fanariotul, direct la Bucureşti, de zici că îl atrăgea mai mult stăpânirea principatelor române decât eliberarea Greciei de sub turci. Mă rog, el nu călcase prin Grecia, dar în Principate fusese prinţ, pus de turci, desigur. Nici măcar nu trece Dunărea, preferă să îl ucidă pe Tudor Vladimirescu şi să strice tot, absolut tot. După ce îşi lasă entuziasta armată să fie măcelărită de turci în lupta de la Drăgăşani, Ipsilanti fuge la nord de Carpaţi, căutând scăparea şi găsind închisoarea, în care a murit tânăr, vreo şapte ani mai târziu.

Cum ştim noi mai bine, am făcut tot posibilul să minimalizăm rolul şi personalitatea lui Tudor Vladimirescu. Mai nou, este acuzat că a fost acceptat de comunişti, ba chiar că revolta lui a fost una comunistă. Nu ne-ar strica ceva mai multă demnitate şi mândrie naţională şi mult mai multă, îngrozitor de mai multă cunoaştere, lectură şi gândire. Doar Academia Română a ţinut o conferinţă despre Vladimirescu şi revoluţia sa, destul de puţin popularizată, iar Muzeul Suţu, Muzeul Municipiului Bucureşti, a organizat o expoziţie cu obiecte ce au aparţinut sau sunt reprezentative pentru opera şi imaginea lui Tudor. Aici am văzut şi legendara pictură a lui Aman, care îl reprezintă pe Tudor Vladimirescu, în picioare, cu o atitudine de fala romantismului, în tabăra sa militară de la Cotroceni. Iohannis nu venise, încă, iar Brukenthal murise deja.

În prezent, oricine îl descrie pe Tudor Vladimirescu după figura din pictura ceva sub mărimea naturală realizată de Theodor Aman, în 1874. După 53 de ani, chipul Vladimirescului nu îi putea fi cunoscut Amanului decât din fotografii. Exclus, desigur, Tudor fusese omorât în 1821, iar fotografia a fost inventată în 1839, 18 ani mai târziu. Şi nici oameni care îl cunoscuseră pe revoluţionar nu prea mai aveau şanse să trăiască aşa mult, enorm pentru acele vremuri. Şi, totuşi, unul dintre ei era chiar genialul Petrache Poenaru, inventatorul stiloului, cum îi spunem noi, un mare inovator şi creator, spirit davincian de-a dreptul. Născut în 1799, avea 22 de ani când devenise secretarul lui Tudor, deşi i se alăturase croit pe luptă. A murit în 1875, puţin după apariţia chipului pictat de Aman.

Dar nu Aman s-a ocupat de "învierea" lui Tudor, ci Constantin D. Aricescu, directorul Arhivelor Statului din Bucureşti, care publică, în 1874, cuprinzătoarea şi deschizătoarea de drumuri "Istorie a Revoluţiunii române de la 1821". Aici se află multe mărturii despre Tudor culese de la oameni care, cu o jumătate de secol în urmă, îl întâlniseră. Aceste mărturii se găsesc ca atare în volum, alături de descrieri detaliate realizate, cam peste timp, de către foştii panduri. Cea mai mare şi mai tare parte a descrierii vine, totuşi, de la Petrache Poenaru, omul cu o observaţie educată, care îl venerase pe Tudor, în tinereţe, când îi stătuse în apropiere şi ajutor.

În cuvinte, portret scris de Aricescu, "Statura lui Tudor era de mijloc; era om legat, cum se zice, şi de o constituţie robustă. Culoarea părului şi a mustăţilor era galbenă-castanie, iar părul era dat pe spate în formă de chică scurtă, lăsând a-i se vedea ceafa rasă, fruntea lată şi încreţită, sprincenile groase şi cam lăsate pe ochi, ochii căprii cu o căutătură cruntă, ce insufla respect şi frică; faţa smeadă, nasul drept şi potrivit, gura bine făcută; mustaţa răsucită, bărbia cam rotundă, şi un neg pe umărul stâng al obrazului. Portul lui Tudor în timpul revoluţiei era: în cap, căciulă dreaptă şi înaltă, de hârşie neagră şi cu fundul de postav alb". Hârşia era o blană scurtă şi creaţă şi neagră, de miel, cu nume venit din maghiară, unde înseamnă blana de pe burtă. Altfel spus, căciula lui tubulară era, de fapt, din blană neagră, iar capacul nu este negru, ci alb. La Aman se vede bine acest lucru.

Aman nici măcar nu era primul pictor căruia i se solicitase realizarea unei imagini documentate a lui Tudor Vladimirescu. Primul a fost Grigorescu, dar, din motive necunoscute, nu a mers mai departe. A făcut-o Theodor Aman, de loc din Craiova. Pictura sa este anunţată de cartea lui Aricescu, "Istorie a Revoluţiunii române de la 1821", şi se ştie că s-a conlucrat strâns. Un alt personaj decisiv a fost Gheorghe Chiţu, un personaj fabulos, revoluţionar, apoi om politic, om de afaceri şi om de acţiune. El a finanţat toate aceste eforturi de a-l aduce în mare atenţie pe Tudor, fapta sa şi vremurile de atunci.

Şi, totuşi, există o imagine contemporană a lui Tudor, care nu este fotografie, pentru că nu are cum să fie. Este vorba de o pictură. Şi unde altundeva se făcea pictură acum 200 de ani decât în biserică? Aşadar, singurul portret contemporan al lui Tudor se află într-o biserică, cea de la Prejna, ridicată şi dotată pe banii slugerului Tudor, vătaf de plai. Este o pictură votivă, pe lemn, pentru că întreaga biserică "Adormirea Maicii Domnului" din Prejna este din lemn. Avem un Tudor tot în picioare, cu hainele detaliate, dar nu în tuşa fermă a lui Aman, ci în buna tradiţie bizantină. Căciula nu este tubulară, ci se lărgeşte în partea superioară, precum căciulile Evului mediu românesc, lăsând să se vadă mai bine capacul din postav alb. Pe faţa luminoasă are o mustaţă subţire, dar nu este încadrată de păr în chică. Hainele sunt lucrate şi decorate cum erau pe atunci şi se sugerează chiar la Aman, cu colţuri rotunjite, cu dulamă foarte lungă peste toate hainele sale, ivindu-se mânerul sabiei de sub ea, cu mâneci largi, căzute, de asemenea după moda vremii, încălţări complicate, lucrate cu grijă pentru decoraţie. Textul este şi el clar: biv vel sulger Teodor comandir (fost mare sluger). Această pictură a fost luată din biserica de la Prejna şi a ajuns în muzeu, la Bucureşti, în 1873, când şi Aricescu, dar şi Aman lucrau de zor. Nici Aricescu, dar nici Iorga, mai târziu, nu reuşesc să înţeleagă pictura votivă de la Prejna, dar o putem considera o schiţă în linie bizantină pentru lucrarea lui Aman, de mai târziu.

De la început, pictura lui Aman a fost promovată şi a ajuns să fie singura imagine acceptată a lui Tudor Vladimirescu. Din fericire, tocmai am arătat, foarte pe scurt, că sunt multe elemente concrete care l-au ajutat pe artist în elaborarea imaginii istorice. Apariţia picturii a fost urmată de o adevărată campanie publicitară, tiparul de acest tip fiind în plină dezvoltare. Au apărut gravuri cu pictura lui Aman, dar şi cu alte imagini inspirate din această imagine. În gravura reprezentând trecerea Oltului, realizată de Carol Isler şi editată de locotenent-colonelul Dimitrie Papassoglu, îl recunoaştem, în prim-plan, la bordul plutei, pe Tudor, avându-şi căpitanii, unii viitori asasini, de-a stânga şi de-a dreapta sa. Tudor se evidenţiază, este cel din pictura lui Aman, ceilalţi sunt greu de identificat. Toţi au figurile şi mai ales mustăţile absolut identice. Niciunul nu are barbă, niciunul nu are mustaţa altfel. Doar hainele fac diferenţa, dau gradul.

În acest an al autodistrugerii sinucigaşe, cine să îşi amintească de pilda din 1821, când un om şi-a dat viaţa în încercarea de a-şi salva neamul, împilat de tot felul de corporaţii otomano-fanariote, aşa, fără studii de fezabilitate, fără alegeri inutile şi cu rezultat ştiut, pur şi simplu, degeaba?!