PNL, un partid orfan de preşedinte

Straşnic combate Crin Antonescu: trage din toate poziţiile şi nu iartă nimic! Dacă ar fi să-i dăm crezare, preşedintele Traian Băsescu, un Vodă care umblă ca-n lobodă pe scena politică, trebuie să-şi ia gândul de la un nou mandat la Cotroceni, că s-a şters pe bot de voturile liberalilor, iar PD, braţul politic al "bampirului", va trage de-acum targa pe uscat în Cameră, pentru că grupul parlamentar condus de Crin a rupt unilateral Protocolul şi, cu excepţia câtorva legi care mai privesc aderarea, nu mai pupă sămânţă de sprijin.

Nici Flutur nu le zice rău. De câte ori prinde ocazia, vicepreşedintele PNL îşi îndeamnă cu blândeţe colegii să bage săbiile în teacă şi să-şi iubească ca fraţii partenerii de Alianţă. De data asta, realizând ineditul tensiunii la care s-a ajuns, el îşi ia libertatea să dea asigurări în dreapta şi în stânga că Antonescu nu este mandatat să vorbească în numele partidului şi nu-i exprimă punctul de vedere. Care este, atunci, punctul de vedere al partidului rămâne o taină pe care dl. Flutur nu o poate dezlega.

Eugen Nicolăescu, greu încercatul ministru liberal, lasă şi el pentru o clipă treburile Sănătăţii şi dă fuga la primul microfon, ca să liniştească o ţară întreagă asigurând-o că situaţia nu este chiar atât de gravă pe cât spune liderul grupului din Cameră, că PNL-ului nici prin gând nu-i trece să divorţeze de PD şi, cel mai important, preşedintele Băsescu nu trebuie să-şi facă griji, că liberalii chiar nu au decis să-i retragă sprijinul la alegerile care vor avea loc taman peste trei ani. Probabil că până la apariţia acestor rânduri şi alte opinii, la fel de ferme şi de ne/autorizate, se vor fi auzit sporind în continuare, de la o zi la alta, confuzia în care orbecăie PNL. O singură voce cu siguranţă nu se va auzi: cea a lui Călin Popescu Tăriceanu, preşedintele partidului. De ce oare?

Înainte de a căuta răspunsul cel mai potrivit, trebuie să ne reamintim că nu este prima dată când Tăriceanu tace, în timp ce din jurul lui, angajând riscant partidul, voci extrem de stridente s-au întrecut în a arunca cu vorbe grele atât spre Cotroceni, cât şi spre PD. De regulă, când scandalul provocat a ajuns chiar la cote îngrijorătoare, s-a apelat la deja clasica precizare că punctele de vedere exprimate nu reflectă decât binecuvântata libertate de opinie din cadrul PNL şi că nu e vorba nici de departe de o poziţie oficială a partidului. Clarificarea a venit, de cele mai multe ori, din gura unui lider sau altul al liberalilor, preşedintele partidului intervenind arareori. Cum era şi firesc, după câteva asemenea numere s-a ajuns la ideea că nu este vorba decât de un subterfugiu, pe cât de ieftin pe atât de facil, în care o mână de angajaţi într-un SRL sau altul îşi dovedesc loialitatea faţă de marele boss prin numărul de vocalize prestate pe lună. Că expectoraţiile lor se produceau şi erau întru-totul cu acordul şi pe gustul lui Tăriceanu era un detaliu asupra căruia nu mai era loc de nicio îndoială, convingerea generală fiind că el este, de fapt, cel care îşi dădea în prealabil acceptul pentru toate agresivităţile comise. Eroare! Nu avem niciun motiv să credem că spectacolul nu era tocmai pe placul preşedintelui PNL, chiar dacă el s-a ferit să se producă în cheia joasă în care îşi face numerele "echipa de zgomote", dar suntem absolut siguri că, şi dacă nu ar fi subscris la modalitatea de poziţionare faţă de preşedintele Băsescu şi PD, nu ar fi putut să se opună. Pentru că nu are forţa şi nu mai are autoritatea la vârful partidului pentru izbânda unui demers luat pe cont propriu. Cea mai bună dovadă în sensul celor de mai sus este incapacitatea de a înţelege semnificaţia reală a intervenţiilor lui Crin Antonescu şi de a reacţiona adecvat, măcar din punct de vedere al propriilor interese.

Ambiţia lui Crin Antonescu de a accede la postura de preşedinte al PNL nu datează de ieri, de azi. A candidat împotriva lui Valeriu Stoica, după retragerea lui Mircea Ionescu-Quintus, şi a pierdut la un scor onorabil, surclasându-l copios pe Călin Popescu-Tăriceanu, clasat mult în urma lui; a fost alternativa susţinută de aripa Patriciu, pe toata perioada opoziţiei la preşedintele Stoica; a avut luciditatea şi bunul-simţ să nu concureze împotriva lui Theodor Stolojan; dar a contestat din prima clipă, în Congresul Extraordinar din 2005, felul în care a preluat puterea în partid echipa Tăriceanu. De atunci şi până azi, Antonescu a fost într-un permanent dezacord cu ceea ce se întâmplă în PNL. De fiecare dată, impecabil argumentat şi cu o tot mai largă susţinere în partid. Toate ameninţările lui Bogdan Olteanu (cel care va trebui să-şi asume toate izbânzile şi toate eşecurile partidului din ultimii ani) şi Tăriceanu, şi eforturile lor de a-l disloca din fruntea grupului parlamentar din Cameră au eşuat invariabil. Pentru că adevărul despre felul defectuos în care este condus partidul a ajuns tot mai greu acceptabil de tot mai mulţi şi pentru că blamarea în permanenţă a felului în care conducerea PNL gestionează relaţia cu Băsescu şi PD este un subiect din care Crin Antonescu a ştiut să adune un substanţial capital electoral, în interiorul partidului. Astăzi, el a ajuns să-l arunce în derizoriu pe preşedintele PNL şi acoliţii lui şi anulează de la sine putere Protocolul Alianţei. Răspunsul lui Călin Popescu Tăriceanu? Tăcere de moarte. O tăcere a incapacităţii de a vedea şi a înţelege ce se întâmplă, a neputinţei de-a apăra PNL de un război fratricid, din care nu are decât de pierdut. Se aruncă grele ameninţări împotriva unor "duşmani" inventaţi şi se probează o paralizie totală a gândului, când e vorba de a identifica pericolele reale care planează tot mai grav asupra partidului. Într-o scrisoare deschisă adresată lui Theodor Stolojan, Radu Câmpeanu îl acuza de-a fi făcut cel mai mare rău posibil PNL. Cu siguranţă, are dreptate. Dar asta doar dacă venerabilul liberal se gândeşte la ziua în care Theodor Stolojan l-a desemnat pe Călin Popescu Tăriceanu ca "preşedinte-interimar". Nimeni nu şi-a putut imagina atunci că, odată ajuns la guvernare, PNL va ajunge să exhibe în faţa lumii întregi imaginea unui partid orfan de preşedinte.