Politică de canal

Mă refer, desigur, la canalele de ştiri, la televiziunile şi radiourile care dispun de ele. Politicianul român nu o fi învăţat prea multe la şcoală despre politică şi rosturile ei, după cum, sigur, n-a învăţat nici de la "şcoala vieţii". Un lucru pare totuşi să rezume noua sa cultură politică: setea de expunere mediatică. "Dacă eşti la televizor, exişti, dacă nu, NU!" Acesta este motto-ul sub care se desfăşoară, plină de nervi, agitaţie inutilă, pocnete şi bufnituri, ocări şi înţepături, răbufniri şi răţoieli, viaţa politică a României. Nu contează că eşti la "televiziunea de nişă" unde, din două în două ore şi de trei-patru ori pe săptămînă delirează cineva despre politicienii "şerpilieni" aflaţi într-o crîncenă încăierare cu cei "reptilieni", iar a doua zi eşti la televiziunea naţională; dacă azi eşti de dimineaţă la televiziunea lui X, iar după-amiază te afli pe ecranul concurenţei. După cum nu contează dacă, persoană publică fiind, dai astăzi un interviu unei gazete porno-soft, iar mâine eşti pe prima pagină a celei "mondene", ori chiar a celei academice. Întrebarea inevitabilă este: De ce aşa? Doar nu am inventat noi presa, televizorul şi radioul, iar politică în democraţiile dominate de Măria Sa "Opinia publică" fac alţii mai de multişor vreme. Este adevărat, şi în alte părţi folosirea mijloacelor media pentru scopuri politice este de mult un fapt curent. Nicăieri, însă, în Europa care ne înconjoară, "dependenţa de televizor" a politicii şi a politicianului nu are gradul pe care l-a atins la noi.

Un prim răspuns ar fi acela că "politicianul român", pe stil nou, s-a născut sub lumina reflectoarelor. Unii dintre ei mai suspină şi azi după zilele de glorie, cînd lucrările CFSN-ului erau transmise în direct 12 ore din 24. Ba chiar aud că vor să facă un canal special de televiziune pentru Parlament. Au şi americanii unul, este argumentul zdrobitor. Doar că nu-i acelaşi lucru. Faţă de 1990, cetăţeanul român a fost dotat de capitaliştii venetici, de la care cumpărăm televizoare, cu o drăcie numită telecomandă şi au învăţat să "zapeze". Adică să dea pe canalul celălalt, cînd se plictisesc de vorbăraia de pe cel nimerit la prima încercare. Prea puţin contează că dăm peste altă vorbărie, măcar schimbăm feţele, vocile şi tonul moderatorului.

Un alt motiv ar fi acela că politicianul român are o natură histrionică hipertrofiată. Cu atîţia actori, regizori, poeţi, cîntăreţi şi baladişti în Parlament, în Guvern şi Justiţie, nu este de mirare că totul tinde să se transforme într-un show! Dar, chiar dacă nu eşti artist de profesie, cum tot românul e poet, rezultă că aura histrionică este atotcuprinzătoare. De aici, circul pe care-l face politica şi politicianul zi de zi, ca un fel de îndatorire de serviciu.

A treia ipoteză se naşte dintr-o socoteală practică. Cum nu are prea multe de făcut, omul devenit politician simte nevoia firească să-şi umple timpul cu ceva. Şi ce alt­ceva mai nimerit, mai uman, la urma urmei, decît să împărtăşească contemporanilor săi ce gîndeşte, ce crede, ce simte, ce-a mai făcut ieri în bucătărie, ori prin beci, pe unde s-a mai plimbat şi cu cine, ori pur şi simplu să stea şi el la o tacla cu noi, alegătorii, despre te-miri-ce ce şi mai nimic, cînd nu ne expune teoria sa particulară privitor la "relativitatea generalizată", ori la demo­ns­traţia completă a Marii Teo­reme a lui Fermat.

În sfîrşit, cum lista ipotezelor care explică setea politicianului român de mediatizare, niciodată ostoită, se poate prelungi aproape la nesfîrşit, şi nu ne-ar ajunge nici cartea miracol din biblioteca lui Borges care cuprindea toate cărţile scrise vreodată, pentru a le epuiza, ar mai fi de lămurit întrebarea: care sunt consecinţele hipermediatizării vieţii politice româneşti.

Prima şi cea mai importantă este desigur, căderea în derizoriu. Pînă la punctul la care derizoriu şi politică au devenit la noi sinonime. Derizoriu, datorită perisabilităţii. Derizoriu, datorită superficialităţii inevitabile cu care sunt tratate subiectele. Nimeni, nici chiar Einstein nu ar putea să explice în 20 de minute, chiar şi la un talk-show în care se spune adevărul şi numai adevărul, cum a ajuns el să calculeze că viteza luminii este de fix 300.000 de Km pe secundă. Calcularea consecinţelor politice ale "platformei Stolojan", ori ale discursurilor prezidenţiale la Marea Neagră, sunt doar aparent probleme mai uşor de descifrat. Ca să nu mai vorbim despre faptul că insurgenţa "inefabilului feminin" în ecuaţia politicii româneşti sporeşte implacabil misterul, oricît s-ar chinui biata noastră raţiune să găsească punctele de sprijin din care să croiască o linie dreaptă între începutul şi capătul unui subiect.

A doua consecinţă gravă este influenţa asupra publicului. Mai precis, transformarea Alegătorilor în Public. Această nefericită metamorfoză duce, pe de o parte, la prăbuşirea relaţiei contractuale, naturale, dintre alegători şi cei care-i reprezintă în instituţiile puterii, iar pe de altă parte la transmutarea criteriilor de alegere, de la cele politice şi morale, la cele "de frumuseţe". Transformarea procesului de alegere într-un concurs de frumuseţe, într-un soi de "Surprize, surprize", din patru-n patru ani, este reţeta sigură pentru dizol­varea treptată, dar sigură, a democraţiei într-o tele-plutocraţie.

Cui nu-i place, n-are decît să dea pe celălalt canal! vor spune împătimiţii noului mod de a face politică. Problema este că singurul care ne mai rămâne, nouă, cei care mai sperăm să vedem politica din România dezvoltîndu-se ca activitate socială utilă, nu doar pentru cei urcaţi în scaunele puterii, este canalul de dejecţii.