Politica nu mai este un joc

Unii numără oile. Alţii numără pur şi simplu, de la 1 la 100. Alţii îşi imaginează o pajişte cu flori etc. Fiecare are o metodă de a aduce somnul atunci când acesta refuză să vină, la ora culcării.

Aşa se face că subsemnatul examina, într-una dintre serile trecute, proprietăţile matematice ale sistemelor de vot preferenţiale. Nu râdeţi, este tot o formă de numărătoare. Sis-temele de vot preferenţiale le-am mai amintit în câteva editoriale. Alegătorul enunţă ordinea preferinţelor: Ionescu pe locul 1, Rădulescu pe locul 2, Grigorescu pe locul 3. Aritmetic vorbind, este o progresie simplă, însă care are proprietăţi foarte interesante. Era, evident, un pretext pentru a număra în gând.

Rezultatul, ca de atâtea ori, a fost unul neprevăzut, care mi-a alungat somnul complet. Am realizat că dincolo de aspectele formale, există o anume psihologie asociată unui asemenea sistem.

Există un fel de plăcere a numărătorii. Una care animă politica modernă de la începuturile sale. Capitalis-mul liberal al lumii occidentale este de neînţeles fără această pasiune a ordonării şi a numărătorii.

Mergeţi la bancă sau la supermarket: trebuie să luaţi un număr. Priviţi la alegerile şi la sondajele de opinie care domină dezbaterea publică în democraţiile contemporane. La programa manualelor de şcoală. La dis-cuţiile despre economie. La ordonarea echipelor sportive în "divizii" angajate într-un "turneu". La competiţiile muzicale. Oamenilor le place să numere, găsesc că societatea este bine ordonată atunci când, pe undeva, este guvernată de serii matematice, oricât de simple.

Proceduri asociate democraţiilor parlamentare şi prezidenţiale sunt, de fapt, tot aritmetice în natura lor. În parlamentarism, balanţa dintre Majoritate şi Opoziţie sau metodele prin care este selectat liderul unui partid. În prezidenţialism, atenţia acordată delimitărilor electorale sau procesului de selectare a şefului Executivului. Jefferson, spre exemplu, a fost un matematician (amator) remarcabil, care a inclus consideraţii aritmetice profunde în argumentele relative la sistemul politic american.

Am realizat, mai departe, că prezenţa pasiunii pentru ordine aritmetică face ca politica modernă să fie, în fond, o specie de joc. Aşa îmi explic de ce sistemele preferenţiale, spre exemplu, sunt adoptate în democraţii avansate precum Australia sau Irlanda. Ce alt public ar găsi corecte şi pasionante şirurile aritmetice?

Pe undeva, acest lucru nu ar fi trebuit să mă surprindă. Într-o carte faimoasă (Homo Ludens), publicată în 1938, profesorul olandez Johan Huizinga arată că jocul este la baza culturii omeneşti, în general. Un adevărat patriot, Huizinga a murit în 1945, într-o închisoare nazistă. Acum însă ne intersează nu biografia sa, ci doar câteva observaţii despre joc.

Jocul este producător de ordine. Dar această ordine este în acelaşi timp o expresie a libertăţii. Ne angajăm în joc pe baza liberului-arbitru, nu pentru că avem o nevoie constrângătoare. Jocul are un element central de gratuitate şi este incompatibil, în fond, cu interesele materiale. Jocul ne ridică astfel deasupra vieţii "obişnuite", într-un plan superior al existenţei.

Spunem adesea că politica este "un joc". În ce priveşte politica timpurilor moderne, democratice, lucrul acesta este adevărat. Democraţiile consolidate au adus politica comună, aceea din vremuri de pace, exact la stadiul unui joc în sensul lui Huzinga. Este un joc ce captivează o parte a publicului şi care antrenează politicieni cu respect pentru norme, reguli, detalii şi ordine. Nici publicul şi nici politicienii nu iau în tragic "lupta electorală", care ia adesea forma unor numărători şi renumărători. Dorinţa de bani lipseşte aproape cu desăvârşire - dimpotrivă, politica modernă este mai degrabă ocazie pentru filantropie. În fine, participanţii se raportează constant la modele, idealuri de comportament şi acţiune.

Lucrurile acestea le ştiam. Ceea ce a făcut să îmi piară somnul este realizarea faptului că în societatea contemporană politica nu mai este, în acest sens, un joc. Iar consecinţele destructurante ale acestei mutaţii sunt extrem de grave.

Consideraţi, mai întâi, elementul de libertate despre care vorbea Huizinga. În zilele noastre, acesta a dispărut complet. În politică se aude doar "Trebuie!". Actorii politici fac doar ceea ce "trebuie", ceea ce sunt siliţi de evenimente să facă. Economiştii ne asigură că, indiferent de ideologii, "nu avem încotro".

Mai apoi, gratuitatea. Predomină interesul material. Te uiţi la unii şi realizezi de ce sunt disperaţi. Nu exis-tă nicio meserie, afară de muncile complet necalificate, pe care ar putea să o facă după ce ar ieşi din circuitul, bine remunerat, al celor care dau din gură, noaptea, despre urgenţele naţionale.

La care se adaugă seriozitatea excesivă, vulgaritatea şi neglijenţa. Se alunecă într-o direcţie opusă aceleia pe care Norbert Elias o numea "procesul de civilizare". Politica nu mai este un joc, iar acest lucru are consecinţe ce ne vor da coşmaruri.