Polonia nucleară

Am un obicei. Încep mereu - vorba aceea - "de la '48". Cititorii acestei pagini ştiu că obişnuiesc să îmi construiesc argumentul pornind de la rememorarea istoriei. Asta nu pentru că eu cred că istoria se repetă. Sau că prezentul şi viitorul provin, fatal, din trecut. Şi nici nu consider că lecţiile istoriei sunt uşor de înţeles. O fac pur şi simplu pentru că adesea ne trezeşte o doză de adâncime istorică.

Aşadar, să începem din zilele noastre. Rusia ameninţă Ucraina cu invazia. Ceva nemaivăzut după Al Doilea Război Mondial. Nici măcar Stalin nu s-a gândit să invadeze o ţară liberă. Să ne punem o întrebare simplă. De ce crede Rusia că îi va merge acolo unde nici URSS-ului, cu armata sa gigantică, nu i-a mers?

La o întrebare simplă, un răspuns simplu. Armele nucleare. Putin şi acoliţii săi o spun public şi o repetă "ad nauseam". Rusia stă pe un munte de arme nucleare şi este gata să le folosească. Altfel spus, spre deosebire de liderii sovietici (poate doar cu excepţia parţială a lui Hruşciov), Vladimir Putin "joacă la risc". Îşi imaginează că poate şantaja nuclear un Occident care, în viziunea sa, este decadent.

Bun, asta ştim deja. Însă există o parte care lipseşte, de regulă, din analiză. Anume aceea despre proliferarea nucleară. De ce Rusia a ajuns să aibă o poziţie privilegiată în materie de arme nucleare? Cum se face că în regiunile pe care Rusia le ameninţă nu există competitori credibili? În fond, şantajul nuclear al Rusiei la adresa Ucrainei este posibil doar pentru că Ucraina a renunţat, în 1994, la armele sale nucleare. Credeţi că Coreea de Nord are o forţă de descurajare nucleară? Ucraina avea, pe teritoriul său, circa 1700 de focoase nucleare de la fosta URSS. Şi peste 200 de rachete in­tercontinentale.

Pentru a înţelege ce s-a petrecut, trebuie să mai coborâm puţin în istorie. La începutul erei nucleare, în 1945, Statele Unite aveau un monopol asupra armei atomice. De fapt, controlul asupra arsenalului nuclear şi asupra dezvoltării bombei atomice era împărţit (oarecum) şi cu canadienii şi cu britanicii. Puţină lume ştie acum că Statele Unite se gândeau să folosească, pentru prima misiune de bombardament atomic, care a fost aceea de la Hiroshima, un bombardier britanic Lancaster.

În fine, peisajul e simplu. Principala democraţie a lumii şi aliaţii săi principali aveau bomba atomică. Dar era o chestiune de timp până ce sovieticii urmau să pună şi ei mâna pe secretele nucleare. Prima explozie a unei bombe atomice sovietice a fost în 1948. A fost începutul ameninţării nucleare la adresa lumii libere.

Ce a făcut în acel moment lumea liberă? Aici povestea devine interesantă. Pentru o minte raţională, cred, răspunsul era clar. A dezvoltat arme atomice, pentru a se opune acestei ameninţări fără precedent. Unele democraţii exact aşa au făcut. Marea Britanie a explodat prima sa bombă atomică în 1952. Franţa în 1960. India (oarecum o democraţie), în 1974. Israelul nu a testat, oficial, nici o armă atomică, dar nimeni nu se îndoieşte de capacitatea sa nucleară.

În acest timp, dictaturile nu au stat nici ele pe loc. China comunistă a devenit o putere nucleară în 1964. Pakistanul, în 1998. Coreea de Nord, în 2006.

Oservaţi problema? Lumea liberă, după un început în forţă, a adoptat ideea "neproliferării". În realitate, unele guverne au băgat capul în nisip. Au susţinut că lumea merge înainte. Au refuzat să privească în faţă inimaginabilul.

De cealaltă parte, dictaturile (inclusiv Rusia) au continuat să îşi consolideze arsenalul nuclear. China comunistă a testat de curând o rachetă hipersonică strategică. Coreea de Nord lucrează febril la noi sisteme de arme (ultima strigare, o rachetă de croazieră). Regimuri despotice precum cel din Iran au programe clandestine.

Să vedem ce s-a întâmplat în Europa. Suedia a fost mereu, după război, în vizorul Moscovei. Aşa că, din 1945, Suedia a avut un program de obţinere a bombei atomice. A renunţat la el în 1972, în plin Război Rece. Italia a avut un program secret, terminat în 1975. De ce? La timpul respectiv, înţeleg de ce unii au crezut că era o idee bună. Dar acum este clar că aderarea rigidă la principiul non-proliferării este muzică în urechile Moscovei.

Ce este de făcut? Este greu să schimbi peste noapte consecinţele unei politici naive, continuată decenii la rând. Însă nu văd cum statele din nordul şi estul Europei vor putea evita să îşi consolideze apărarea în faţa unei Rusii imperialiste. Iar asta va presupune o capacitate de descurajare strategică. Până atunci, Vladimir Putin va considera statele din zonă drept slabe. Doar ameninţarea (incertă) a unei intervenţii americane îl mai ţine în loc.

Polonia, ca de atâtea ori în istorie, este cheia. O Polonie înarmată nuclear ar fi o barieră formidabilă în calea expansionismului regimului de la Moscova. Ar fi şi o asigurare pentru alte democraţii, precum cele din zona baltică. Europa de Est nu este destinată să fie o victimă, decât poate a propriei lipse de inteligenţă strategică.