Post-democraţia şi alte daraveri de clopotniţă

Democraţia moare! Merci de ştire, stimabile, e veche. Nu de ieri, de răsalaltăieri. O ştie mai fitecine şi cam toată lumea, de multişor vreme. Altceva, mai ai să ne spui? Da! Se-mpute rău şi miroase al naibii de urît. Pînă s-o băgăm în groapă, e nevoie de ceva aprovizionare serioasă cu tămîie, lumînări mai parfumate şi frig în jur. Frig straşnic, cam ca gheaţa, aşa! Mă rog, dacă zici dumneata! Şi, doar pentru asta ne-ai deranjat? Nu. Nu, numai. Partea interesantă a poveştii este aceea că cei de-i cîntă prohodul la capătîi acum se pregătesc cu sîrg şi zor să profite de pe urma întristatei întîmplări, să se aşeze acolo de unde, pînă mai de curînd, azi răposata Democraţie prezida, organiza şi conducea treburile de obşte, lăsîndu-ne şi nouă, muritorilor de rînd, bucuria unui dram de libertate şi credinţa că ea a fost zidită în noi de un Dumnezeu al Oamenilor, iar nu al instituţiilor bisericeşti şi, de aceea, nu ne poate fi luată cu dreptate de nici o putere, lege sau judecată omenească. Ei bine, a sosit vremea ca toate acestea să se isprăvească! Politica miroase straşnic a tămîie! Mă rog, a daraveri de clopotniţă.

Faptul că structurile instituţionale, conţinutul proceselor şi mentalităţile de tip religios se substituie tot mai viguros, în spaţiul politic, celor construite cîndva pe canavaua principiilor democratice este semnalat din ce în ce mai insistent, nu doar de "teoreticienii" analizelor politice, ci şi de ştirile de zi cu zi. Vă mai amintiţi de asaltul asupra Capitoliului, templul democraţiei din buricul capitalei Statelor Unite ale Americii, patria de pe urmă a Democraţiei? Nu puţini observatori şi comentatori ai evenimentelor, de la jurnalişti la oficialii care au redactat raportul comisiilor parlamentare însărcinate cu cercetarea tulburătoarelor întîmplări, pentru a descrie comportamentul colectiv al apartenenţilor la ceea ce teoretic sunt doar nişte nevinovate "ONG-uri" (Qanon şi altele de acelaşi tip) au folosit termenul de secte. Secte religioase. Zilele trecute, asaltul asupra Parlamentului din Brazilia, organizat de aşa zisele forţe susţinătoare ale preabolnavului şi puţin fugitului în America, Bolsanaro, eliberat din funcţia de preşedinte al ţării pe calea unui vot constituţional acreditat ca democratic, erau descrise de un comentator de la faţa locului (Jens Glusing, Der Spiegel) ca fiind acţiunile unui fel de sectă! Comportamentul marilor partide din spaţiul fostelor democraţii occidentale, Marea Britanie, Franţa, Spania, Italia, Belgia, Ţările de Jos, ca să numesc doar cîteva, sunt descrise nu rareori de observatorii fenomenului politic ca apropiindu-se din ce în ce mai mult de cel al sectelor religioase, nicidecum de cel al unor instituţii democratice. Adică? Înainte de toate secta religioasă este o instituţie de putere. O hiper autocraţie. Din perspectiva puterii ea are doar două etaje: şeful sectei şi, respectiv, toţi ceilalţi, membrii sectei. Liderul deţine puterea absolută, de necontestat şi necontestabilă în nici o circumstanţă, el este "alesul", deţinătorul "revelaţiei supreme", al "Adevărului unic şi de necombătut", cel căruia toţi ceilalţi, membrii sectei, îi datorează supunere şi ascultare totală, necondiţionată. El este cel căruia membrii sectei îi abandonează "de bună voie" toate atributele lor umane şi sociale, de la controlul asupra averilor şi bunurilor personale, pînă la controlul asupra familiei şi al persoanei individuale, luată ca entitate fizico-psiho-socială. Al doilea atribut esenţial al sectei este hiper-îndoctrinarea, pînă la totala condiţionare psiho-socială, pe baza unei doctrine aflată în posesia unică a Liderului Sectei, revelată lui, incontestabilă, nici măcar discutabilă, fie şi numai în aspectele sale periferice, minore. Sectele şi sectarismul au devenit trăsături definitorii ale democraţiilor aflate pe calea decesului istoric. Autocraţiile care nu au părăsit niciodată scena politică a lumii, bine cuibărite în societăţi cvasi-democratice, eşuat-democratice sau pur şi simplu a-democratice, nici măcar nu a trebuit să se străduiască pentru a ajunge la acest rezultat. Partidele unice sunt acolo trăsătura dominantă şi ele se comportă ca nişte secte. Aşa zisele "partide de masă" sunt doar o făcătură, o păcăleală la umbra căreia se ascunde hiper-autoritarismul regimului politic şi monopolul puterii asigurat de o micro-clică. În istoria dictaturilor comuniste, spre exemplu, partidele de masă au fost "inventate", doar foarte tîrziu. La origini, Lenin a susţinut, atît teoretic cît şi practic, fără nici o umbră de ezitare, soluţia "partidului de avangardă", adică a unui partid bolşevic minuscul, o sectă, în fapt, nicidecum construcţia unui uriaş conglomerat de membri, din toate categoriile sociale. De abia cînd comuniştii dezvoltă ambiţia de a se lua la întrecere cu marile democraţii ale lumii occidentale pentru a arăta, cui o vrea să-i creadă, că sunt în stare să articuleze o "democraţie a lor", originală (sic!), care este mai ceva decît democraţia capitaliştilor, abia atunci apare necesitatea construcţiei butaforice a partidului de masă! Voturile trebuiau şi ele să vină de undeva! În România, spre exemplu, această "istorică transformare" s-a petrecut abia în 1969, odată cu rescrierea oficială a istoriei comunismului la noi, la Congresul care avea să transforme Partidul Muncitoresc din România în Partidul Comunist Român, presupus continuator al "vechilor şi sănătoaselor tradiţii comuniste" în ciuda faptului că "strămoşul său", deşi folosea aceleaşi iniţiale, era de fapt Partidul Comuniştilor din România, niciodată o instituţie independentă, ci doar o "ramură locală" a Internaţionalei Comuniste, adică a Partidului Bolşevic din Rusia/URSS. Fără greş, absolut toate soluţiile autoritariste şi hiper-autoritariste de guvernare dezvoltă acelaşi model, bazat pe hiper-îndoctrinare, deposedarea oamenilor şi instituţiilor de orice libertăţi, altele decît cele acordate temporar şi condiţionat de stat/partid/secta conducătoare. Este suficient să vă uitaţi în jur, mă rog, pînă la Moscova şi Beijing ca să vedeţi realizarea istorică a regimurilor politico-sectariale din era post-democraţiilor înfloritoare care nici nu se mai obosesc prea tare să mimeze asemănarea măcar cu unele cioturi de instituţii democratice. Priviţi, apoi, spre România şi o să vedeţi, o să recunoaşteţi uşor, cum partidele noastre, mai mari sau mai mici, mai noi sau mai "vechi" se mişcă tot mai clar şi hotărît în direcţia definiţiei sectei şi tot mai departe de cea a unor instituţii democratice. Norul de tămîie pluteşte în jurul liderilor politici, tot mai gros, ridicat de valurile necontenite ale osanalelor supuşilor şi ascultătorilor membri ai sectelor noastre politice. Lumînările sunt ţinute în viaţă, doar ca să mai creadă lumea că s-ar afla la capătul vreunui tunel, care de fapt nu există pentru că nimeni nu s-a învrednicit nici măcar să îl proiecteze, necum să îl sape. Cît despre frig, noroc cu schimbările climatice că încă mai supraveţuim. Altfel, politica de clopotniţă a dictaturii pe bucăţele sau a "dictaturilor tematice" ne-a băgat frigul în casă, neuitînd să ne strecoare pe sub uşă şi mega facturile aferente, ca să nu mai zic de frigul cel din oase.

Chestie de tarabă, onorabile!