Propagandă europeană pe malurile Cibinului

Guvernatorul Băncii Naţionale a României Mugur Isărescu a primit, vineri, titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu pentru contribuţiile sale la dezvoltarea ştiinţei economice.

Înainte de a-şi prezenta disertaţia, intitulată "Uniunea Bancară: principii, provocări, pers­pective", conducătorul BNR şi-a exprimat speranţa într-un viitor mai bun al Uniunii Europene, fiind convins că actuala criză nu reprezintă decât o consecinţă a "extinderii şi adâncirii" sale prea rapide.

Declarându-se un adept al Proiectului European, Isărescu a recunos­cut, totuşi, că acesta nu este ireversibil, încercând, apoi, să prezinte beneficiile Uniunii Bancare.

Presiunea timpului şi-a spus, din păcate, cuvântul. Deşi a recunoscut caracterul "păsăresc" al limbajului macroeconomic, profesorul Isărescu a fost nevoit să treacă rapid peste disertaţia sa, cu o vizibilă lipsă de condescendenţă faţă de profesorii şi studenţii din Aula Magna a Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu.

În aceste condiţii, este greu să te plângi de lipsa de înţelegere din partea publicului sau a distorsionării declaraţiilor de către presă.

O astfel de atitudine s-a manifes­tat la justificarea faptului că "stabilitatea financiară nu poate fi asigurată, dacă activitatea de supraveghere rămâne la nivel naţional, în condiţiile integrării pieţelor financiare". În sprijinul acestei afirmaţii, guvernatorul a citat un articol al profesorului Dirk Schoenmaker, cu titlul "Trilema financiară". Trilema se referă la incompatibilitatea dintre stabilitatea financiară, integrarea financiară şi politicile financiare naţionale.

Modelul prezentat de profesorul Schoenmaker indică faptul că "actualul nivel de integrare europeană poate conduce la un eşec al coordonării politicilor, în condiţiile în care se menţine autonomia financiară naţională".

Într-adevăr, soluţiile propuse de Schoenmaker includ "mutarea atribuţiilor pentru politicile financiare (reglementare, supervizare şi stabilitate) la nivel european", dar aceasta este a doua opţiune prezentată. Prima este "inversarea nivelului actual de integrare".

Din păcate, această opţiune lipseşte din prezentarea guvernatorului Isărescu, care s-a rezumat la "dacă aţi înţeles ceva este foarte bine, mergem mai departe".

Înainte de a justifica necesitatea Uniunii Bancare, guvernatorul BNR a declarat că nu mai crede în paradigma autoreglării sectorului privat. "Criza asta ne-a arătat că ea a izbucnit nu din sectorul guvernamental, ci din sectorul privat, mai ales din sectorul financiar", a declarat Mugur Isărescu, minimalizând capacitatea de autoreglare a sectorului privat.

Guvernatorul Băncii Naţionale a amintit, pornind de la lecţiile crizelor din Grecia şi Cipru, de falsa siguranţă prezentată uneori de obligaţiunile guvernamentale.

Dar această falsă siguranţă nu este rezultat al funcţionării pieţelor libere, ea a fost dictată de instituţiile de reglementare, în majoritatea cazurilor acestea fiind băncile centrale, care au introdus în propriile regulamente de adecvare a capitalului cerinţele acordurilor de la Basel.

Conform acestor cerinţe, obligaţiunile guvernamentale şi anumite tipuri de titluri financiare cu rating AAA nu aveau nevoie de capital suplimentar pentru susţinerea poziţiilor din portofoliile bancare, fiind considerate cu risc zero. Colaborarea "fructuoasă" dintre bănci şi agenţiile de rating a făcut posibilă, astfel, angajarea instituţiilor financiare, pe lângă arbitrajul de pe pieţe, şi într-un arbitraj al cerinţelor de capital.

În prezentarea guvernatorului se mai arată că "regulile fiscale s-au dovedit slabe", iar rezultatele au fost "deficite ridicate în perioade de prosperitate economică" şi "persisten a unor niveluri înalte ale datoriei publice în unele state".

De ce s-au dovedit regulile fiscale slabe? Pentru că băncile centrale au fost gata mereu să sprijine, prin bani ieftini, iresponsabilitatea politicienilor, iar obligaţiunile guvernamentale au fost privite drept sigure de către bănci.

Dacă propaganda europeană, care nu îşi avea locul în amfiteatrul universitar, a fost prezentă mereu în discursului guvernatorului Isărescu, ceva a lipsit cu desăvârşire.

Acel ceva a fost rolul băncilor centrale. Fără angajarea acestora pe o tendinţă de scădere a dobânzilor, sectorul financiar nu ar fi avut "combustibilul" pentru depăşirea limitelor creşterii sustenabile. De asemenea, a lipsit şi accentul necesar asupra rolului băncilor centrale ca instituţii de supraveghere a sistemelor bancare. Tocmai aceste "scăpări" au făcut necesară forţarea uniunii bancare, care este acum privită ca una dintre ultimele şanse de salvare a "visului european".

Activele toxice din sistemul bancar american, structurate pe baza creditelor subprime, au apărut pe fondul încercărilor de creştere a profitabilităţii, în condiţiile în care marjele produselor tradiţionale nu mai erau suficiente.

Dar activele toxice nu s-au înregistrat doar la nivelul derivatelor financiare. Este suficient să privim datele de la BNR, care indică un volum extrem de mare al creditelor neperformante, şi să constatăm că activele toxice pot fi foarte bine şi creditele clasice.

Profesorul elveţian Manuel Ammann, de la Univesitatea St. Galen, a declarat pentru cotidianul Tages-Anzeiger că înfiinţarea unei autorităţi unice de supraveghere va fi foarte dificilă, din cauza intereselor naţionale. "Dacă autoritatea va propune, de exemplu, falimentul unei bănci spaniole, sentimentele naţionale se vor inflama, iar tocmai acest lucru va determina autoritatea să se abţină", a mai precizat profesorul elveţian. În opinia sa, "consecinţele falimentelor bancare sunt adesea exagerate", argumentul fiind utilizat pentru "salvarea investitorilor şi trecerea poverii asupra populaţiei".

Profesorul Ammann a mai declarat că "băncile insolvente ar fi trebuit închise sau restructurate cât mai devreme, pe cheltuiala acţionarilor şi a creditorilor, care în vremurile bune adună profiturile".

Amintind de o serie de măsuri din Acordul Basel III, profesorul elveţian a remarcat diluarea celor care prevedeau o politică de creditare mai prudentă şi cerinţele mai ridicate de capital. "Băncile au un interes puternic în elaborarea unor reglementări lejere, astfel încât să facă profituri mari în vremurile bune şi să treacă pierderile în spatele contribuabilului în vremurile grele", a fost concluzia profesorului elveţian.

Acum se încearcă, sub acoperirea necesităţii istorice a unificării europene, impunerea unui nou cadru birocratic la nivelul sistemului financiar european, ale cărui efecte vor fi doar creşterea costurilor şi creşterea explozivă a hazardului moral. Singurul aspect pozitiv va fi resimţit doar la nivelul autorităţilor din statele europene, care vor scăpa de povara responsabilităţilor şi vor avea timp suficient pentru activităţile propagandistice.

Pe site-ul său, EconomicPolicyJournal.com, economistul american Robert Wenzel şi-a împărtăşit opiniile cu privire la un discurs recent al lui Richard Haass, preşedintele organizaţiei Council on Foreign Relations.

Haass a declarat că "politica externă trebuie să pornească de acasă", dar şi că "nu vreau să las Asia asiaticilor", promovând astfel o mai mare implicare a Statelor Unite într-o regiune tot mai puternic dominată de China. Preşedintele CFR a mai precizat că Franţa se îndreaptă către o criză financiară severă, dar este convins că Germania o va ajuta.

Când îşi exprimă încrederea în UE şi susţine necesitatea unei uniuni bancare, guvernatorul Isărescu nu face decât să adopte atitudinea extrem de arogantă a lui Haass şi pare să spună că "nu vreau să las România românilor".

Oare ce păcate istorice trebuie să ispăşim, dacă suntem condamnaţi la o astfel de soartă?