Oricît s-ar strădui cineva să o ignore, există totuşi o realitate a lumii sociale în care trăim. În România, ea este una aflată în gravă suferinţă şi pare că nu i-a mai rămas nimic altceva de făcut, decît să îşi strige cu disperare drepturile şi nevoile.
Societatea românească, de aproape jumătate de secol, este în cădere liberă de potenţial de dezvoltare economică; mai rău, de destructurare a condiţiilor şi a infrastructurilor materiale, de cunoaştere, organizaţionale şi motivaţionale care fac posibilă dezvoltarea. Realitatea aceasta ţipă, chinuită de nevoia creşterii zestrei educaţionale, de cunoaştere şi de abilităţi profesional-ocupaţionale pe care le transmitem fiecărei generaţii ce intră în viaţa socială; în loc să crească şi să sporească calitativ, această zestre se împuţinează şi sărăceşte. Realitatea noastră socială ţipă după condiţii minime, legale, instituţionale, materiale, umane şi profesionale, capabile să repotenţeze zestrea de sănătate a populaţiei României, care şi ea se împuţinează, de la an la an şi de la o generaţie la alta; urlă, în chinuri, realitatea, după reguli, instituţii şi oameni cu pregătirea profesională şi structura morală necesare gestiunii treburile publice cu bună credinţă, în interesul comunităilor locale şi a macro-comunităţii numită România; dă semnale disperate de deculturalizare şi de spiritualizare masivă, de aplatizare "materializantă" a universului de viaţă, individual şi colectiv, de stricăciune iremediabilă a limbii, mai general a limbajelor care fac posibilă şi civilizată interacţiunea socială în condiţii minime de confort şi eficienţă a comunicării; realitatea socială a României ţipă, chinuită de condiţiile degradante ale vieţii urbane şi rurale deopotrivă, devenite surse permanente de agresiune la adresa sănătăţii în general, a sănătăţii mintale şi a celei sufleteşti în special. Realitatea noastră socială are o agendă atît de evidentă şi de presantă, încît este imposibil să nu te întrebi: cum se face că ea nu ajunge niciodată pe "masa de lucru" a puternicilor zilei? Mînaţi parcă de o imensă forţă distructivă, politicienii au ales să divorţeze de această realitate, altfel, atît de presantă. Nicicînd, însă, din 1990 şi pînă astăzi, nu s-a grăbit mai tare o guvernare care dispune de tot confortul majorităţii parlamentare şi de pîrghiile guvernării locale, deopotrivă, să îşi proclame public, cu surle şi trîmbe, separarea ei totală, radicală, imediată şi iremediabilă de realitatea României!
Cum, altfel, să explici faptul că, deşi se împăunează, ba chiar se reclamă democratic de la majoritatea voturilor care au adus-o la putere, deşi se laudă că are un program capabil să schimbe semnificativ în bine condiţia socială a României, majoritatea, PSD plus sateliţi, încropeşte una dintre cele mai slabe echipe ministeriale (reprezentativitate politică plus capacitate profesional-managerială), iar la nici două săptămîni de la instalare în jilţurile puterii se năpusteşte asupra "priorităţii naţionale absolute": să îşi pună faliţii la adăpost de "intemperiile" trecute, prezente şi viitoare, ale justiţiei? Ce este la mijloc: prostie (inadecvare radicală de gîndire şi comportament în raport cu situaţia dată), ticăloşie, prostească îngînfare şi auto-suficienţă, totală lipsă de simţ politic, apetit dezlănţuit al "revanşei", frică de viitor? Cîte puţin din fiecare şi toate la un loc! Altfel, nu poţi explica, cît de cît raţional, un asemenea comportament iresponsabil al celor care au pe mînă guvernarea, într-un "peisaj" istoric dintre cele mai complicate şi deloc favorabil României.
Cu un acut simţ al observaţiei, dar cu binişor mai bine de jumătate de secol întîrziere, un viguros condei al presei noastre pestriţe acuza zilele trecute divorţul dintre Demnitate şi demnitarii României. Cum spuneam, noutatea este veche, şi a devenit evidentă cam de prin miezul mult idealizatei perioade interbelice, a României, cînd "demnitatea" a încetat să mai fie o calitate inalterabilă, la purtător, pentru a fi transformată într-o marfă perisabilă a cărei valoare se stabilea, liber, pe piaţa tranzacţiilor politice. În loc să îmbrace demnitatea subiectului ridicat la înălţimea şi responsabilitatea înaltelor funcţii publice, "demnitatea funcţiei" a devenit înlocuitorul temporar, mantia sub care lipsa oricărei demnităţi personale a putut fi drapată! Aproape jumătate de secol de guvernare totalitară nu au contribuit cu nimic la reinstituirea valorii sociale a "demnităţii", în societatea României, dimpotrivă! În schimb au făcut posibil, vizibil şi înalt dezirabil, tîrgul în urma căruia, renunţînd la orice fel de demnitate personală, căpătai acces la importante "demnităţi de partid şi de stat". Fenomenul nu este nici pe departe, local şi "specific" României, se vede cu ochiul liber peste tot în societăţile nucleu din aria de civilizaţie euro-atlantică, chiar şi cele care nu au o istorie de guvernări totalitare. Întrebarea este cine şi ce a făcut în societatea României post-decembriste pentru a curma procesul de degradare şi marginalizare a valorilor din constelaţia demnităţii personale. Semne pozitive sunt, dar victoria, deocamdată, cel puţin în spaţiul politic şi al guvernării, este de partea "inerţiei rele".
Şi, de aici, unde ne ducem mai departe? Răspunsul nu ţine nici de "fatalitate", nici de "legile de fier ale istoriei", ci de alegerile pe care oamenii de azi le vor face. Un ministru colţos al guvernării inepte de care beneficiem ţinea să ne spună cu un aer întunecat şi nemilos că în ţara aceasta legile sunt făcute de Guvern şi de Parlament. Adică, noi, ăştia, ţuţării democraţiei, să mai stăm şi pe acasă, să nu ne mai vîrîm nasul unde nu ne fierbe oala! Să-i aducem aminte domnului ministru şi "colegiilor" săi de la guvernare că propoziţia este corectă, dar numai cu completarea de rigoare: într-o democraţie autentică, Guvernul şi Parlamentul au privilegiul de a face legi, dacă şi numai dacă o fac pentru a rezolva problemele societăţii, pentru a răspunde intereselor colective şi nu pentru a-şi servi interesele personale, de gaşcă, de grup sau de partid.
Adevărat, România se află într-un moment dificil al parcursului ei de istorie recentă, în care "democraţia străzii", cazul de excepţie, trebuie să împiedice sau să corecteze derapajele grave ale celor care s-au trezit la butoanele instituţiilor democraţiei reprezentative, loviţi de o curioasă şi ruinătoare pentru noi amnezie a responsabilităţile lor legale, politice şi morale faţă de cei mulţi şi anonimi, cetăţenii în numele cărora exercită, temporar, puterea.
România divorţului politicii de realitate nu poate supravieţui. Funia a cam ajuns la par!
1. fără titlu
(mesaj trimis de Mihai D în data de 02.02.2017, 09:57)
Salomeea, Penelope, where are you guys ?
1.1. Solutia - Democratia strazii? (răspuns la opinia nr. 1)
(mesaj trimis de Penelope în data de 02.02.2017, 19:51)
România divorţului politicii de realitate nu poate supravieţui. Funia a cam ajuns la par!
1.2. daca renuntai la (răspuns la opinia nr. 1)
(mesaj trimis de Silvia în data de 02.02.2017, 19:52)
demnitate personală, căpătai acces la importante "demnităţi de partid şi de stat"...trist dar adevarat!
2. Cum am putea?
(mesaj trimis de Ana în data de 02.02.2017, 21:45)
curma procesul de degradare şi marginalizare a valorilor din constelaţia demnităţii personale.
2.1. prin democratie autentica draga Ana (răspuns la opinia nr. 2)
(mesaj trimis de Salomeea în data de 02.02.2017, 21:48)
Guvernul şi Parlamentul au privilegiul de a face legi, dacă şi numai dacă o fac pentru a rezolva problemele societăţii, pentru a răspunde intereselor colective şi nu pentru a-şi servi interesele personale, de gaşcă, de grup sau de partid ne spune chiar autorul articolului.
2.2. autorul ne raspunde ce ar trebui facut (răspuns la opinia nr. 2)
(mesaj trimis de Claudiu în data de 02.02.2017, 21:52)
Realitatea aceasta ţipă, chinuită de nevoia creşterii zestrei educaţionale, de cunoaştere şi de abilităţi profesional-ocupaţionale pe care le transmitem fiecărei generaţii ce intră în viaţa socială; în loc să crească şi să sporească calitativ, această zestre se împuţinează şi sărăceşte. Realitatea noastră socială ţipă după condiţii minime, legale, instituţionale, materiale, umane şi profesionale, capabile să repotenţeze zestrea de sănătate a populaţiei României, care şi ea se împuţinează, de...
2.3. scade calitatea capitalului uman (răspuns la opinia nr. 2.2)
(mesaj trimis de Salomeea în data de 02.02.2017, 21:55)
Toate aceste nevoi devenite surse permanente de agresiune la adresa sănătăţii în general, a sănătăţii mintale şi a celei sufleteşti în special.
Ar trebui sa stabilim prioritate nationala asigurarea securitatii umane..si prioritate a presedintiei Romaniei.