MANAGEMENTUL PRIVAT "Punem capăt unei perioade de management intenţionat defectuos, în companii de stat"

Reporter: Care este opinia dumneavoastră cu privire la implementarea managementului profesionist în companiile de stat din ţara noastră? Poate fi considerat un proces de "succes", având în vedere că au fost deja manifestate nemulţumiri?

Remus Vulpescu: Trebuie să recunoaştem câteva realităţi. Îngreunarea accesului la bani în contextul crizei economice globale scoate la iveală probleme acumulate de-a lungul timpului în companiile de stat. Semnalul de alarmă l-au dat insolvenţele Hidroelectrica şi Oltchim. Hidroelectrica este un succes excepţional, unic în regiune, de reorganizare prin insolvenţă în timp record de un an. La Oltchim, un rezultat pozitiv este incert şi din ce în ce mai îndepărtat, cu fiecare lună de indecizie - modelul de reorganizare adoptat zilele trecute era disponibil şi în urmă cu 6 luni. Ambele cazuri de insolvenţă îşi au rădăcinile în anii "90.

Nu toate companiile statului sunt în stare de insolvenţă, dar toate sunt într-o situaţie economică dificilă. Punem capăt unei perioade de management intenţionat defectuos, în companii de stat: Hidroelectrica, Transelectrica, Oltchim, Poşta Română, CFR Marfă sunt cazurile cele mai cunoscute publicului acum. Vor apărea şi altele, pe măsură ce anchetele avansează. Toţi cei implicaţi şi-au acoperit urmele cum au putut mai bine.

Accesul la contracte cu companiile de stat a fost preferenţial şi a creat bogaţi şi săraci, în loc să fie competitiv şi să creeze clasa de mijloc a societăţii prin stimularea iniţiativei private cinstite.

Remus Vulpescu: Băncile au finanţat companiile de stat cu bună credinţă, dar împrumuturile bancare au fost deturnate de la scopul normal al creditării (redresare, modernizare, dezvoltare) şi au fost utilizate pentru a masca probleme ce se agravau de la an la an. Companiile de stat sunt supraîndatorate la bănci.

Piaţa de capital din România este anemică. Companiile de stat nu pot obţine pe bursă banii de care au nevoie, prin vânzarea de obligaţiuni sau majorări de capital social. Au existat şi greşeli în utilizarea unor asemenea mecanisme de finanţare - vezi obligaţiunile Rompetrol - care au creat reticenţă chiar dacă nu au fost prin bursă. Banii din străinatate nu intră în piaţa noastră de capital şi pentru că marii investitori nu au o părere bună despre companiile de stat din România. SIF-urile au emoţii pentru acţionarii lor la fiecare raportare financiară a companiilor de stat listate pe bursă. Fondurile de pensii autohtone nu au curaj să investească în companiile de stat româneşti. Avem compatrioţi care administrează miliarde de euro pe pieţe financiare externe şi ar dori să aducă acei bani în ţară. Din păcate, mai avem de lucru până să putem demonstra că marile companii româneşti vor opera corect în piaţă şi vor putea plăti la timp dividendele şi cupoanele obligaţiunilor, fără să se împrumute pentru asta. Când se ştie despre o companie de stat listată pe bursă că este căpuşată, preţul acţiunilor rămâne mic pentru că dividendele acţionarilor sunt diminuate prin scăderea profitului companiei în favoarea căpuşelor. Astfel, valoarea de piaţă a întregii companii este scăzută. De cele mai multe ori, gradul de încredere şi valoarea companiilor listate le stabilesc micii investitori. Preţul de tranzactionare determină capitalizarea bursieră a unei companii şi rezultă din micile tranzacţii zilnice dintre mulţi acţionari nesemnificativi, nu din ofertele publice făcute de un mare acţionar sau de companie la majorarea capitalului social.

Privatizarea unei companii de stat administrată prost înseamnă să vinzi în pierdere o marfă bună. Preţul va fi diminuat pe măsura deturnării profitului companiei prin diversele mijloace cunoscute. În unele cazuri, vorbim de jumătate din profitul normal, sau mai mult. Hidroelectrica, înainte de insolvenţă, realiza sub 10% din profitul normal.

O privatizare cu investitor strategic va permite deparazitarea rapidă a oricărei companii, dar va naşte mereu critici asupra negocierii, preţului obţinut de stat şi, uneori, asupra riscului repetării situaţiei de la Mechel - fabrica se închide când piaţa nu mai asigură profitul dorit de investitor. Investitorii strategici nu au o problemă cu concedierile colective, nici cu transferul profitului în cadrul grupului, de la o ţară la alta.

O privatizare pe bursă, chiar majoritară sau completă, va feri compania de transferul profitului şi de riscul închiderii pe durata unor condiţii de piaţă nefavorabile, însă dispersarea deciziei între mulţi acţionari mici va lipsi managementul de instrumente esenţiale pentru curăţarea companiei şi pentru o redresare rapidă. Preţul, chiar dacă transparent şi incontestabil corect, va fi mult diminuat faţă de potenţialul companiei.

În lipsa unei alternative, privatizarea este preferabilă pasivităţii care aduce falimentul.

Eu sunt un susţinător al managementului profesionist. În loc să piardă bani din privatizări facute de nevoie, sau să închidă companii care păgubesc toată ţara (statul pierde 500 milioane euro la Oltchim, angajatorii privaţi încă 300 milioane euro), Executivul a hotărât să administreze corect ce a mai rămas din companiile de stat.

Să recunoaştem, funcţionarii ministerelor nu au cunoscut sau au acoperit pagubele aduse companiilor de stat. Salariaţii din companii au ştiut realitatea şi au tăcut, resemnaţi sau cumpăraţi cu câteva sporuri la salariu, dacă nu au fost părtaşi la devalizare. Unele sindicate au tolerat situaţia, câtă vreme membrii lor nu au avut de suferit. Băncile au avut garanţii şi au primit la timp ratele creditelor. Organele de control, dacă au descoperit ce nu trebuia, au fost oprite. Şi atunci, cine să aducă o schimbare în bine atât de necesară, atât de urgentă, atât de meritată ?

Întreaga economie este afectată de non-performanţa companiilor de stat. Statul poate angaja manageri corecţi şi competenţi. La o companie administrată în sistem unitar, trebuie 5-7 persoane, inclusiv directorul general. La companiile cele mai mari, administrate mai bine în sistemul dualist, trebuie 5-7 persoane pentru consiliul de supraveghere şi 3-5 persoane pentru directorat. România are deja o generaţie de manageri tineri (35-45 ani) foarte bine pregătiţi şi dispuşi să se implice. Va funcţiona, câtă vreme nu vom cere acestor manageri să muncească doar din patriotism, nici să îşi vândă principiile. O sută de astfel de manageri, angajaţi în companiile de stat, pot aduce anual miliarde în plus la buget şi pot contribui determinant la stabilizarea economiei. Costul, dacă este asociat cu performanţa, este neglijabil în comparaţie cu beneficiile.

Cât priveşte implementarea OUG 109/2011, da, suntem în întârziere. Nicio reformă nu vine deodată. Trebuie multă voinţă şi multă susţinere pentru acest proces. Voinţa politică pentru schimbare nu se formează imediat în democraţie, iar numirea şefilor în companiile de stat face parte din cultura noastră politică.

Pe de altă parte, dacă cei doi acţionari principali la companiile mari (statul, respectiv Fondul Proprietatea) au controverse publice la fiecare alegere a unei echipe de manageri, aceasta poate fi o cauză de nereuşită în masura în care scade acceptanţa politică a întregului proces, care nu va aduce o creştere a gradului de încredere şi nici a performanţei în respectivele companii. Au existat excese din partea administratorilor numiţi politic şi excese din partea acţionarilor minoritari. Atmosfera din companii a fost în general una de conflict, deshis sau latent, în care administratorii numiţi politic încercau să conducă singuri compania, uneori în dauna statului, iar administratorii "puşi" de acţionarii minoritari vânau toate greşelile primilor, fără a le putea opri.

Administratorii trebuie să reprezinte doar interesele companiei şi interesele comune ale acţionarilor. Divergenţele între acţionarul principal şi cei minoritari trebuie rezolvate direct, nu prin intermediul administratorilor şi, mai ales, nu trebuie extinse de la o companie la alta ("dacă ne-au blocat o numire sau o decizie comercială în compania X, să ne luăm revanşa în compania Y"). Legea talionului ţine de un primitivism politic încă prezent prin ministere şi poate fi doar o reţetă de distrugere a companiilor de stat, iar efectul decăderii lor este deosebit de nociv în economia naţională.

La fel de adevărat, nu ar fi corect ca marile companii să fie decuplate de stat prin numirea unor manageri care nu sunt acceptaţi şi nu pot comunica eficient cu administraţia publică. Managementul profesionist nu înseamnă privatizarea fără bani a companiilor de stat. Statul şi managerii profesionişti trebuie să echilibreze împreună functia socială a statului şi rolul pur economic al companiilor sale. O restructurare agresivă poate presupune concedierea a mii de oameni, dar o astfel de decizie poate fi greşită şi dăunătoare prin consecinţele în plan social: fără un sector privat în creştere care să poată absorbi personalul concediat, salariaţii disponibilizaţi devin persoane asistate, cu costuri mari pentru stat. Se poate ajunge la creşterea criminalităţii. În timp, poate apărea o scădere a nivelului de educaţie. Oamenii nu votează ca să le fie rău. Singura cale de reuşită este cea a echilibrului, în care mai întâi să fie pornite motoare economice pentru dezvoltarea sectorului privat, iar companiile de stat să vină imediat din urmă cu măsuri de eficientizare.

Ca o concluzie asupra întregului proces, companiile de stat au nevoie de un management curajos, tânăr, determinat să contribuie la o schimbare a mentalităţilor. Companiile statului trebuie să poată plăti salarii timp de o sută de ani, nu pe durata unei legislaturi. Prin dividende, aceste companii trebuie să aducă o contribuţie semnificativă la finanţarea educaţiei, sănătăţii, drumurilor, apărării etc. Prin stabilitate şi prin dezvoltare, să amortizeze şocurile crizelor economice şi să contribuie la creşterea durabilă a economiei. Toate acestea înseamnă de fapt o viaţă mai bună pentru noi toţi. Eu nu înţeleg de ce vor unii să fie miliardari într-o ţară săracă.

Reporter: Cum decurge un proces normal de selecţie a unor manageri la conducerea unei companii?

Remus Vulpescu: Acţionarii definesc rolul fiecărui administrator în companie, raportat la strategia pentru următorii 5-15 ani. Fiecare poziţie de administrator va fi atribuită persoanei care oferă acţionarilor cea mai bună combinaţie între certitudinea rezultatelor viitoare, îndeplinirea rolului în echipă şi cost. În genere, se consideră că în cazul administratorilor neexecutivi, publicitatea procesului de selecţie este inutilă sau nocivă companiei. În mediul privat, acţionarii nu ar dori să angajeze un administrator deconectat de mediul de afaceri, care trebuie să afle din presă despre disponibilitatea unui post în consiliul de administraţie al companiei. Pentru administratorii executivi, selecţia este încredinţată unui expert independent care nu colectează scrisori, ci urmăreşte ani la rând carierele a zeci sau sute de manageri, pentru care găseşte oportunităţi de ascensiune profesională. Selecţia administratorilor poate începe cu până la un an înainte de vacantarea unui post, fiind general acceptat că profesioniştii de top nu sunt lipsiţi de activitate şi nu sunt disponibili imediat, nici nu-şi abandonează locul de muncă pentru o ofertă mai interesantă.

Reporter: Cum aţi constatat că decurge acest proces în selecţiile făcute de statul nostru?

Remus Vulpescu: În principiu, calitatea procesului ar trebui judecată după rezultatele primului exerciţiu financiar complet sub noul sistem de management. Într-un termen mai scurt pot fi relevate doar deficienţele, nu şi virtuţile soluţiei.

Nu am să contrazic opinia generală că implementarea managementului profesionist este deficitară faţă de ţintele anunţate. În toamna trecută, OPSPI a demarat procedura de selecţie pentru 38 companii de stat, dar anul acesta a continuat-o doar cât era strict necesar, numai pentru 6 companii vizate de acordul cu FMI.

Este regretabil că în cazul Transgaz (TGN), după o ofertă publică de succes pe bursă, pregătită timp de un an şi abia încheiată, numirea administratorilor a fost făcută recent conform structurii vechi a acţionariatului şi a trebuit reluată. Unele remedii au fost deja aduse. La altă companie strategică a statului listată pe bursă - Transelectrica (TEL) - procesul de implementare a reuşit de la prima încercare.

Toate companiile de stat trebuie să aplice prevederile OUG 109/2011. Este o lege care obligă doar la normalitate. Din păcate, starea companiilor de stat a făcut-o necesară. Actul normativ are lacune, inadvertenţe şi abateri de la bunele practici. Defectul de fond al OUG 109/2011 este că se concentrează pe procedură în dauna rezultatului. Există cazuri de respectare a procedurii în litera dar nu şi în spiritul legii. Poate ar fi oportun de legiferat structurile corecte ale planului de administrare şi planului de management, precum şi termene realiste pentru întocmirea lor. Termenul legal de 3 luni nu este. De asemenea, să fie legiferate criteriile corecte de performanţă pentru manageri la nivel sectorial, precum şi obligarea ministerelor de resort să prezinte strategii actuale pentru domeniile coordonate. Şi să nu mai avem în ministere câte un director pe care nu ne permitem să-l pensionăm deoarece este singurul care cunoaşte strategia ţării în domeniu, stabilită în urmă cu 20 de ani.

Noi avem foarte multe legi, avem legi pentru orice. În loc să ne purtăm cum este normal, ne purtăm cum scrie într-o lege. Avem şi o lege care spune că celelalte legi trebuie aplicate cu bună-credinţă. La final însă, omul sfinţeşte locul. Sau, să facem şi o lege a şmecheriei, cu tot cu o Direcţie Naţională Antişmecherie.

Reporter: Cum arată un contract standard al unui manager general? Ce condiţii trebuie să conţină?

Remus Vulpescu: Un asemenea contract se negociază, nu trebuie să fie o adeziune. Nu există contract standard. Există un conţinut comun tuturor contractelor de mandat şi contractelor de management. Impunerea unui model de contract de mandat sau de management, de către stat în AGA, în timpul sau chiar la finalul selecţiei managerilor, este o practică greşită. Acţionarul trebuie să obţină prin negociere toate beneficiile posibile pentru compania încredinţată managerului. Acesta, va dori - şi va avea nevoie - să aibă de la început asigurate toate mecanismele prin care să obţină performanţa solicitată şi beneficiile cuvenite în caz de succes. Dacă acceptăm că în trecut nu am avut cei mai buni manageri, sa acceptăm şi că stiloul ministrului nu trebuie să fie sabia lui Damocles pentru managerul profesionist.

Reporter: Care sunt mecanismele de control ale îndeplinirii condiţiilor din contractele de management?

Remus Vulpescu: Transelectrica (TEL) deţine active în valoare de 1,2 miliarde euro, dar valoarea ei pe bursă este azi de şase ori mai mică, 200 milioane Euro. Pentru anul 2012, a plătit un dividend de 0,4 lei/acţiune. Aceasta este măsura performanţei sale economice actuale. Jumătate din cifra de afaceri o reprezintă activitatea non-profit de echilibrare a sistemului electroenergetic naţional, care depreciază toţi indicatorii de performanţă economică şi relevă probleme tehnice masive în sistemul de transport al energiei electrice, condus până acum doar de "oameni de sistem". Un management profesionist atent, corect şi înzestrat cu puterile necesare poate aduce statului în 2013-2014, 300-400 milioane euro în plus la valoarea de azi a companiei pe bursă şi un dividend de 1-1,5 lei/acţiune, fără concedieri masive şi fără a renunţa la un program corect de mentenanţă şi dezvoltare. Venituri substanţiale pot veni şi din activităţi nereglementate desfăşurate corect, în interesul companiei şi al statului ca acţionar majoritar.

Transgaz (TGN) este o altă companie cu venit reglementat, listată pe bursă. Veniturile sale din activitatea de bază sunt plafonate prin lege şi sunt ameninţate de o scădere ca urmare a implementării unor norme europene obligatorii în materia liberei circulaţii a bunurilor. Pe de altă parte, Transgaz trebuie să fie capabilă economic să aducă întregul sistem de transport de gaze la standardele tehnice europene, cu costuri de finanţare cât mai mici şi într-un timp cât mai scurt. Acţionarii acestei companii nu vor aştepta de la început dividende mari, dar vor pretinde rezultate concrete în aplicarea strategiei de modernizare. Printr-o reţea modernă, cantitatea de gaze transportată anual prin România poate creşte de câteva ori şi atunci va creşte şi profitul. Aceiaşi acţionari aşteaptă de la Transgaz flexibilitate şi iniţiativă în marile proiecte energetice regionale şi naţionale. Interconectarea cu ţări vecine, puncte de legătură disponibile în timp util la litoralul Mării Negre pentru producătorii de gaze naturale din zăcăminte nou-descoperite, proiectul Nabucco West sau un plan alternativ în cazul amânării acestuia, iată câteva direcţii de dezvoltare pentru această companie.

Există o serie de alţi indicatori de performanţă, comuni companiilor de stat din toate sectoarele de activitate. Trebuie urmărită eficientizarea în scopul stabilizării companiilor, ca bază obligatorie pentru dezvoltarea lor durabilă. Cotele lor de piaţă sunt diminuate dramatic în prezent, dacă sunt concurate de companii private. CFR Marfă a dominat multă vreme piaţa serviciilor de cargo feroviar, iar acum este pe punctul de a fi cumpărată chiar de principalul său concurent, născut şi dezvoltat pe fondul blazării şi decăderii companiei de stat. Statul încă are zeci de miliarde de euro în activele companiilor sale, dar în multe cazuri randamentul economic al acestor active este foarte scăzut şi starea lor tehnică este în continuă degradare. Recuperarea şi valorificarea potenţialului companiilor de stat trebuie cuantificată atent şi remunerată corect. Datoriile vechi neplătite (arieratele) blochează economia şi trebuie diminuate sau lichidate.

Planurile de administrare trebuie să prezinte strategiile avute în vedere de administratorii profesionişti, planurile de management trebuie să conţină mecanisme efective de implementare, ministerele de resort trebuie să fie flexibile şi realiste în evaluări, iar statul trebuie să lase şi companiilor o parte mai mare din profit, pentru dezvoltare şi pentru plata performanţei, de la primul director până la ultimul salariat.

Reporter: Consideraţi că trebuie sau nu făcute publice contractele de management?

Remus Vulpescu: Într-un mediu de afaceri sănătos, performanţele companiilor sunt publice, iar contractele managerilor sunt secrete. În România este invers. N-ar fi rău să corectăm.

Reporter: Cât timp trebuie să aibă la dispoziţie un manager privat la stat ca să îşi ducă la îndeplinire planul de administrare şi să facă performanţă?

Remus Vulpescu: Strategiile de redresare şi dezvoltare, necesare în toate companiile de stat, ar trebui să acopere minim cinci ani. O echipă de manageri se va suda în câteva luni, va ajunge cu adevărat să cunoască o companie mare de stat în minim un an şi va trebui să aibă la dispoziţie încă trei sau patru ani pentru a livra în întregime rezultatele dorite. După două decenii de ping-pong politic, companiile de stat au nevoie de minim cinci ani sub echipe manageriale performante pentru a deveni ce ar fi trebuit să fie încă din anii "90. Dar, în privinţa managerilor profesionişti, mediul politic va trebui să renunţe la presiuni, la răzbunări, la rudimentarul "îl demit că nu-i al meu". Politicienii vor primi voturi câte nu speră dacă se va vedea că pun capăt relaţiilor nefireşti cu companiile de stat.

Reporter: În cazul companiilor strategice, este normal ca managerii şi administratorii să fie, în mare parte, din afara sistemului, cum este cazul Transgaz sau Transelectrica?

Remus Vulpescu: "Oamenii de sistem" au venit şi ei de undeva. Iar "sistemele" pierd cam mulţi bani, cam de mult timp. Castele, colhozurile, sectele şi alte "sisteme" caută să obţină privilegii pentru membri în dauna majorităţii. Companiile de stat nu aparţin "sistemelor", ci statului. Aş spune poporului, dar nu vreau să fiu înţeles greşit. Apoi, managerii veritabili sunt cei formaţi în mediul privat, pentru că acolo se manifestă cât de cât economia de piaţă în România. Companiile de stat au mulţi experţi nepreţuiţi în domeniile tehnice. Să recunoaştem şi să punem în valoare pregătirea lor, în domeniile pe care le stăpânesc. Pentru buna administrare a banilor şi bunurilor statului din companii, să aducem manageri, bancheri, avocaţi, alţi experţi hârşiţi în economia de piaţă.