Puterea ursului

Soldatul Wojtek a luptat într-una dintre cele mai crâncene bătălii ale celui de-Al Doilea Război Mondial, la Monte Cassino. Era ajutor de artilerist într-o companie a corpului expediţionar polonez. A trans­portat lăzi cu muniţie în ceea ce trebuie să fi fost iadul pe pământ. După ce a fost demobilizat, s-a stabilit în Scoţia, la Edinburgh. A murit în 1963. Este posibil ca fumatul, de care se apucase în armată, să fi grăbit sfârşitul veteranului nostru.

Detaliul care deosebeşte povestea lui Wojtek de aceea a altor veterani de război este blana. Wojtek avea blană, gheare şi peste 200 de kilograme. Era un urs brun pe care soldaţii polonezi staţionaţi în Irak în 1942 l-au cumpărat de la un localnic. L-au dus cu ei în Europa, unde faptele sale de vitejie l-au făcut să ajungă pe stema companiei, care înfăţişează un urs ce cară cu labele sale un obuz de artilerie. Era cu adevărat soldat în forţele poloneze, pentru că prietenii săi i-au dat un nume, acte şi grad militar pentru a putea fi transportat regulamentar pe o navă britanică.

Scepticii vor spune că Wojtek nu înţelegea mare lucru din drama istorică ce se desfăşura în acei ani. În replică, s-ar spune că nici unii oameni nu înţelegeau prea multe. Şi nu oricine ajunge să aibă o placă memorială, ca ursul-artilerist, la Imperial War Museum. Un film vechi, alb-negru, ni-l arată pe Wojtek boxând şi luân­du-se la trântă cu camarazii săi. Părea să îl bine-dispună interacţiunea cu fiinţele acelea pe care le-ar fi putut zdrobi, cu puterea sa, în câteva secunde.

Motivul pentru care am ales să scriu despre Wojtek ţine de confuzia morală a zilelor noas­tre. Cazul ursului-artilerist ne arată că o anume specie de virtute poa­te fi predicată în drep­tul animalelor.

Şi atunci de ce atâţia dintre semenii noştri neagă orice statut moral al animalelor şi se poartă cu atâta răutate faţă de acestea?

Situaţia ursului e cu deosebire tristă. În ultimii douăzeci de ani, pădurile au fost defrişate. Oamenii au invadat arealul ursului, construind vile şi terase prin toţi codrii. Gunoaie au fost aruncate peste tot. Circulaţia maşinilor s-a intensificat.

Cu toate acestea, unii sunt supăraţi tot pe urs... "Ursul-ucigaş a atacat din nou!" - au titrat ziarele. Sigur, după aceea s-a aflat că, în cel puţin unul din cazuri, bietul animal îşi apăra doar blana. Fusese prins într-un laţ cu sârmă de nişte braconieri, care au fost suficient de nesăbuiţi încât să se apropie de ursul rănit cu cârlige şi cu cuţite, să îl ucidă. În alt caz, urşii au fost atraşi spre sălaşurile omeneşti de resturile unui abator local, care erau aruncate pe maidan. Asta nu i-a împiedicat pe unii să jure răzbunare şi să promită exterminarea fiarelor.

Nu am tras multe învăţăminte din istoria recentă. Deceniile de comunism au adus, printre alte nenorociri, şi o campanie de crime împotriva mediului înconjurător. Animalele au fost clasificate, oficial, în "folositoare" şi "dăunătoare". Împotriva aces­tora din urmă a fost ordonat un asalt nemilos. Unele specii au fost aduse în pragul dispariţiei. Moş Martin a fost şi el strivit între industrializare şi braconaj.

Dintre animalele din fauna noas­tră, ursul a decăzut cel mai mult. El era odată animalul nobil al Europei, aşa cum ne arată într-o interesantă lucrare istoricul francez Michel Pas­toureau. Se găseşte pe multe dintre emblemele vechi heraldice, fiind asociat cu virtuţile regale.

Apropierea sa morfologică de om, precum şi o serie de calităţi (relativă sociabilitate, dacă nu cumva inteligenţă) au dus la marcarea acestui animal drept fiinţă suspectă, târâtă prin bâlciuri şi înlocuită, treptat, de leu ca simbol al suveranităţii. Însă dincoace de această istorie, rămâne întrebarea cu privire la statutul moral al animalelor. Mai ales al unor animale atât de evoluate precum urşii.

Eu cred că această chestiune merită atenţia noastră. Ce Dumnezeu, doar nu trebuie să fim obsedaţi, în fiecare editorial, de declaraţiile fără sens ale unor impostori. Trebuie să mai discutăm şi subiecte respectabile, nu doar faptele unor pungaşi despre care orice om cu bun-simţ şi-a dat seama de mult ce le poate pielea.

Şi mai există o raţiune pentru care soarta acestor fiinţe ar trebui să ne preocupe. Cred că nu există o societate bine-rânduită care încurajează acte sfidătoare, gratuite, de cruzime împotriva animalelor. Iată de ce umilirea ursului este, simbolic, o problemă pentru noi toţi. Şi invers: grija pentru urs poate fi o ocazie pentru exerciţiul unor virtuţi autentice şi necesare.

Ursul este, probabil, cea mai apropiată rudă a mitologicului om al pădurilor. El vine, într-un fel, din pre-istoria imaginarului nostru. Este un animal magnific. După cum arată exemplul lui Wojtek, interacţioneză cu omul în maniere surprinzător de sofisticate. Pentru asta merită măcar o urmă de respect.

Iar respectul este temelia unei relaţii morale. Putem începe de aici. Dacă nu ne respectăm semenii, din invidie sau din prostie, poate măcar creaturile acestea cu blană să mai aibă parte de un răgaz.