Război între democraţii

Pe ce s-a bazat arhitectura de securitate a Europei postbelice? Printre altele, pe ideea că democraţia este, în esenţa sa, un regim paşnic. O alianţă a democraţiilor ar trebui să fie, cu atât mai mult, un sistem pacific. Aceasta a fost teoria care a fundamentat Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului, precursoarea Uniunii Europene. Cele două industrii fiind indispensabile războiului, s-a decis administrarea lor în comun de către guvernele democratice ale foştilor rivali, în frunte cu Germania şi Franţa.

Dar este această teorie validă? Evidenţa istorică ne arată că nu neapărat. Atena antică şi-a construit un adevărat imperiu prin campanii, adesea foarte crude, îndreptate împotriva altor oraşe greceşti. În vremea noastră, Statele Unite are trupe desfăşurate din Afganistan şi Irak până în Coreea de Sud şi Japonia. Franţa a intervenit şi ea în numeroase ocazii, mai ales în Africa neagră. Alături de Marea Britanie şi Israel, ea a atacat în 1956 Egiptul pentru a prelua controlul asupra Canalului Suez.

Se va spune, totuşi, că asemenea campanii duse de democraţiile moderne nu sunt decât acţiuni defensive sau, cel mult, războaie preventive. Dar tot experienţa istorică ne arată că democratizarea unei societăţi nu diminuează întotdeauna gradul de beligeranţă al unui stat. Există cazuri în care evoluţia a fost inversă. Germania, înaintea primului război mondial, a avut o economie prosperă şi un sistem democratic destul de funcţional, mai avansat în anumite privinţe decât al Angliei acelor ani, dar acest lucru nu a împiedicat-o să pornească la război împotriva altor democraţii, iar pe deputaţii din Reichstag să voteze creditele de război.

În afara Europei şi la marginile sale, conflictele între state unde conducătorii au fost aleşi democratic au fost destul de numeroase. În 1947, India şi Pakistanul au pornit un conflict care nu a încetat nici acum, iar în 1973, Turcia a invadat nordul Ciprului. În 1995, Ecuador şi Peru au avut un conflict de graniţă soldat cu sute de morţi.

O posibilă obiecţie ar fi aceea că asemenea înfruntări nu implică state cu regimuri democratice consolidate, ci state unde regăsim doar elemente democratice, cum ar fi alegerile populare, cuplate cu alte elemente, nedemocratice. Un asemenea exemplu ar fi conflictele din Balcani, din anii 1990, care au implicat state şi teritorii cu conduceri alese de electorat şi care s-au bucurat de sprijin popular, dar care nu aveau regimuri similare democraţiilor occidentale. Cu toate acestea, confruntările între statele occidentale, deşi rare şi puţin importante, nu lipsesc cu desăvârşire. În 1958, 1972 şi 1976 între Islanda şi Marea Britanie au avut loc aşa-numitele "războaie ale codului", generate de decizia islandezilor de a declara o zonă exclusivă de pescuit. Diferite nave de patrulare au schimbat focuri, unele fiind avariate.

Dincolo de evoluţiile istorice, ideea federaţiei europene a fost şi ea legată de percepţia efectelor pacifice ale democraţiei. Unii autori, începând cu Kant, au susţinut că un sistem de state democratice ar fi paşnic prin natura sa. Dovada ar fi aceea că în secolul XX, cel puţin după al doilea război mondial, sistemul democraţiilor occidentale s-a dovedit remarcabil de pacific din punctul de vedere al relaţiilor dintre statele membre. Acest lucru e adevărat, dar optimiştii trec cu vederea faptul că acest grup de state a fost dominat cu autoritate de o super-putere, ceea ce a făcut ca relaţiile dintre membrii săi să fie caracterizate de o anumită ierarhie.

Există aşadar un pericol de conflict în Europa, pe termen mediu şi lung? Probabil că nu, dacă ne limităm consideraţiile la democraţiile consolidate, de tip occidental. În această privinţă, modelul teoretic al "păcii prin alianţa democraţiilor" s-a confirmat, în liniile sale generale.

Primejdia, dacă e vreuna, vine din altă parte. La periferia Europei se află state a căror includere în grupa democraţiilor este una bazată pe criterii pur formale. În termenii ştiinţei politice acestea sunt "democraţii nelibere" sau "autocraţii competitive". Aceste regimuri nu au decât asemănări superficiale cu democraţiile occidentale, cu ritualurile lor precise şi sofisticate. Sunt state în care mass-media e controlată de o mână de oligarhi, unde clasa politică e în solda unor afacerişti penali, unde învăţământul şi cultura sunt dezlocuite de propaganda naţionalistă ori de kitsch televizat şi unde sistemul electoral e manipulat în beneficiul unei camarile.

Ciudat e că aceste state au devenit, în unele cazuri, prin ignorarea diferenţelor specifice, "parteneri" ai statelor cu democraţii consolidate. În Balcani, în Europa de Est, în Orientul Mijlociu sau în Caucaz. Cu rezultate previzibile: conflicte interne şi internaţionale. Simpla evoluţie către democraţie sau, mai grav, mimarea democraţiei, nu rezolvă problemele, ci, eventual, chiar le exacerbează. Să reformulez: la marginile Europei civilizate avem nevoie de democraţie autentică, nu de surogatele sale.