Reacţie civică

Am asistat, în România, în ultima săptămâna, la o spontană şi surprinzătoare - cel puţin pentru majoritatea parlamentară PSD-ALDE -, mişcare de protest care a demonstrat o reacţie civică de o rapiditate fără precedent. Nu e de mirare că pentru cei ce credeau că au puterea efectivă acest straniu fenomen civic a fost interpretat din perspectiva strategiei de care au beneficiat în campania electorală - dacă nu cumva au şi contribuit la impunerea ei în faţa opiniei publice: teoria conspiraţiei. O conspiraţie care ar fi fost orchestrată fie de un preşedinte care nu acceptă rezultatul urnelor, fie de "servicii", dar mai ales de "oamenii lui Soros". Liderii partidului dominant şi consultanţii din jurul preşedintelui Camerei Deputaţilor au crezut că majoritatea obţinută în alegerile parlamentare din decembrie 2016, cu toată participarea foarte scăzută la vot (39,4%), ar putea justifica, cel puţin în primele luni, aproape orice.

În aceste condiţii, ordonanţa de urgenţă privind modificarea codurilor penale, aprobată într-o şedinţă de guvern care fusese întrunită pentru un cu totul alt subiect - bugetul - pune în evidenţă o viziune despre politica de pradă pe care par dispuşi să o practice. Pe de o parte, încercarea nereuşită - doar datorită prezenţei intempestive, dar constituţionale, a preşedintelui la şedinţa de guvern din 18 ianuarie - de a trece prin ordonanţe de urgenţă schimbările legislative care ar fi favorizat politicienii acuzaţi de abuzul în funcţie şi clientela acestora, atrăsese atenţia opiniei publice asupra subiectului. Pe de altă parte, consultările, obligatorii în elaborarea oricărei iniţiative legislative, au fost organizate - mai degrabă mimate - doar ca urmare a cererii preşedintelui, neputând contribui la degajarea unor soluţii de compromis.

După o singură zi de consultări, 30 ianuarie, lucrurile păreau să treneze. Doar o zi mai târziu, în seara zilei de 31 ianuarie, a căzut ştirea adoptării deja celebrei Ordonanţe de urgenţă 13! Şi aceasta în condiţiile în care starea de spirit protestatară era deja formată. Mai mult, ideea că 31 ianuarie era ca o dată limită, impusă ministrului de justiţie, pentru a trece schimbările legislative rapid prin guvern fusese prezentată de ceva vreme de mulţi comentatori. Şi, ca situaţia să fie şi mai complicată - o coincidenţă nefericită, nu-i aşa! - tot pe 31 ianuarie începea şi procesul privind abuzul în funcţie al preşedintelui PSD. Toate aceste elemente constituiau deja un cocteil exploziv. Iar aprobarea ordonanţei de urgenţă a fost declanşatorul. Oricum, o mişcare de protest faţă de "faptul împlinit" (ordonanţele de urgenţă intră în vigoare imediat după publicarea lor în Monitorul Oficial, dacă nu este prevăzută o altă dată în conţinutul lor) era de aşteptat, dar, cu toate acestea, rapiditatea reacţiei (practic instantanee) şi amploarea mişcării au surprins.

Problema urgenţei cu care a fost aprobată această ordonanţă nu poate fi acceptabil justificată nici politic, nici juridic, ca să nu mai vorbim despre aspectele etice, morală. Nu este încă suficient de clar cum a apărut şi când a apărut această ordonanţă de urgenţă pe agenda (ordinea de zi) a şedinţei de guvern de marţi, 31 ianuarie. Aparent, pentru a împiedica prezenţa preşedintelui, care poate participa din oficiu la o şedinţă de guvern dacă se discută probleme de ordine publică, politică externă şi apărare naţională, a fost aprobată o extindere ad hoc a ordinii de zi. În aceste condiţii, abrogarea ordonanţei de urgenţă nu este decât o soluţie de moment, pentru a tempera situaţia şi a depăşi momentul critic. Abrogarea ordonanţei şi sacrificarea ministrului justiţiei fac parte din această strategie. Dar acestea nu rezolvă problema protecţiei politicienilor corupţi, care rămâne. Aceleaşi prevederi pot fi impuse şi în cazul dezbaterii unui proiect de lege în parlament, doar că drumul lor legislativ ar fi ceva mai lung.

După o săptămâna de la încercarea de a pune opinia publică naţională şi internaţională în faţa "lucrului împlinit", credibilitatea şi legitimitatea guvernului şi a majorităţii parlamentare au fost grav afectate. Acestea nu doar că au încercat să justifice ceea ce nu putea fi justificat, dar, în încercarea de a compromite manifestaţiile de protest, au continuat şi amplificat o campanie de dezinformare de cea mai clară inspiraţie iliberală în care ştirile false, teoria conspiraţiei şi faptele alternative se îngemănează în încercarea de a impune un post-adevăr. Aceeaşi tentaţie iliberală, care s-a manifestat deja în Ungaria, Polonia, Croaţia, se manifestă şi în România. Unii ar dori să reducă democraţia la jocul alegerilor. Însă, campaniile din ultima vreme arată că acest joc este grav afectat de teoria conspiraţiei, de promovarea ştirilor false şi de invocarea aşa ziselor "fapte alternative". Iar la noi, mai ales după 2015, o campanie insidioasă a încercat să întoarcă o parte a opiniei publice împotriva valorilor statului de drept şi a drepturilor omului.

Nu este deci întâmplător că protestatarii au devenit conştienţi că mişcarea lor a depăşit graniţele naţionale şi nu mai este doar una împotriva corupţiei, ci pentru apărarea democraţiei europene. Altfel spus, că pentru a continua drumul către o democraţie de inspiraţie occidentală statul de drept este un mijloc, nu un scop in sine. Vor reuşi însă să transforme o reacţie civică într-o formă concretă de politică?