REPORTAJ Comerţ la limita disperării

Târgurile unde se vând lucruri vechi, aparent scoase din uz, reprezintă una din cele mai bizare şi disperate forme de comerţ. O vizită într-un astfel de loc te lasă cu pupilele mărite şi cu sufletul micşorat.

În secolul 21 există numeroşi oameni care reuşesc să supravieţuieas-că doar vânzându-şi propriile lucruri. La margine de Bucureşti, nici nu se putea altfel, la capătul Bulevardului Timişoara, mii de oameni se calcă pe picioare şi uneori pe nervi, în fiecare sâmbătă sau duminică, să vândă sau să cumpere ceva. E doar un loc din multele care împânzesc Capitala.

Sunt comercializate bunuri care, pentru un neavizat, par destinate direct lăzii de gunoi. Cuie strâmbe, păpuşi fără picioare, sau picioare fără păpuşi, pantofi desperecheaţi, reviste soioase, circuite electronice de la televizoare din alt secol, borcane goale, roţi de bicicletă, aparate de radio imposibil de reparat, haine purtate deja până la limita dezintegrării. Există cerere şi există şi ofertă, e clar că e o piaţă în toată regula. Cine nu îşi închipuie cum arată sărăcia, poate merge la un astfel de târg, ca la o piesă de teatru la care te poţi plimba liber pe scenă. Biletul de intrare costă 2 lei. Asta dacă doreşti să pătrunzi în sectorul cât de cât amenajat. Comercianţii de ocazie şi de mare nevoie împânzesc trotuarele şi şoseaua din zonă. Sâmbăta trecută nu mai puţin de 4 dube ale Poliţiei au staţionat de-a lungul bulevardului încercând să împiedice haita de vânzători să-şi întindă marfa direct pe asfalt. Desfăşurarea de forţe spune mult despre amploarea fenomenului. Pentru mulţi, acţiunea Poliţiei căpăta conotaţii dramatice. Un bătrân cu o geantă de rafie plină de cărţi încerca să îmbuneze autoritatea prezentă la faţa locului:"Eu azi nu mai mănânc dacă nu vând ceva. Ce aveţi cu noi, nu mai suntem stăpâni nici pe lucrurile noastre?". Ambele părţi păreau să aibă dreptate, iar cale de mijloc este destul de greu de găsit.

Amintirile au preţ mic când te chinuie foamea

În târg există două tabere care se tolerează chiar dacă nu se suportă. Există cei care şi-au făcut din asta o afacere şi cei care ajung aici doar când ajung la fundul sacului. Dialogurile se înfiripă uşor, "vorbele sunt gratis, dacă vrei să şi cumperi ceva". "În 91-92 şi 97-98 era exact ca acum. Plin de haine vechi şi săraci. Acum 3-4 ani se vindea aici numai marfă bună, din Germania", mi-a spus un vânzător de dulciuri cu provenienţă incertă. Am cumpărat ciocolată, două la un leu, pentru a primi câteva vorbe gratis. Se fac mici averi şi în astfel de locuri. Un bărbat fără vârstă vinde reviste de sport de acum 35 de ani, cărţi tehnice şi fotografii de familie. "Când ai burta goală vinzi uşor absolut orice. Inclusiv amintirile. Eu vând tot pentru că sunt şi anticomunist. Bunicul a fost mare şmecher în Marea Adunare Naţională. Stoica îl chema. Am vândut tot ce au strâns el şi tata, inclusiv casa. Nu erau ei cu poporul? Eu le-am dat toată agoniseala înapoi la popor. Deci iei două reviste? Doi lei. O carte de tehnologie nu vrei? O doamnă are de vânzare echipament stomatologic, uşor atins de caria ruginei. Te miri degeaba, un strungar priceput poate face adevărate minuni din spatule şi cleşti.

În târg totul pare legat de trecut, prezentul e prea urât iar viitorul nu pare să existe. "Am fost, am făcut, am avut"."Azi? Să mănânc ceva". "Mâine? Dumnezeu cu mila!".

Fotografiatul este ceva mai complicat. Aparatul foto, din mână, îţi schimbă imediat statutul, laşi impresia că ai şi tu ceva de vândut. Sunt destui care vor să facă o afacere. Să cumpere în stilul lor, tu dai marfa şi ei îţi oferă un zâmbet mai tăios decât posibilul şiş din buzunar. Cu doar 20 de lei pleci din târg cu o sacoşă de lucruri care nu îţi sunt de folos.

Deocamdată!