Revizie fără rost

Guvernarea a intrat în revizie. Dar, în vreme ce Coaliţia zburdă şi restructurează, preşedintele se află în ospeţie prin Orient. Şi nu oriunde, ci în Irak. Acolo unde atentatele cu bombă se ţin lanţ, iar situaţia pare să fi scăpat de sub orice control. Circumstanţele sunt atât de grave încât până şi ambasadorul britanic la Bagdad propunea, săptămâna trecută, într-un raport atât de secret că a ajuns la BBC, scenariul separării ţării pe criterii religioase şi etnice. Aparent, între cele două evenimente nu există vreo legătură. Însă, vizita prezidenţială nu are doar semnificaţii externe, ci mai ales interne. Ea vesteşte primatul prezidenţial. Degeaba închipuie Călin Popescu-Tăriceanu scenarii de restructurare, soarta Alianţei se joacă în Irak şi oriunde e preşedintele, nu în România, şi în nici un caz la Palatul Victoria.

Deşi Consiliul Naţional al Coaliţiei s-a întrunit la sediul guvernului pentru a da semnalul restructurării la un an după remanierea guvernamentală, iar procesul va începe cu Cancelaria Primului-ministru, nimic nu se va schimba în viaţa politică românească. Desfăşurările politicii vor avea acelaşi ritm, iar sensul nu va fi înlocuit. Nici declaraţiile de fidelitate ale PNL către PD, nici dezavuarea lui Patriciu şi a colaborării cu PSD nu mai pot decât amâna deznodământul. Problema guvernării nu rezidă nici în restructurare, nici în descentralizare, ci în starea Alianţei. Lipsită de resorturi interne valide, aceasta rezistă doar atâta vreme cât o alternativă nu se conturează. Începută sub semnul improvizaţiei, Alianţa continuă fără a mai avea vreo direcţie.

Coaliţia de guvernare rezistă fără vlagă, iar starea vrednică de compătimire în care se află contribuie la scăderea autorităţii publice. Nu numărul de secretari de stat sau de agenţii guvernamentale au afectat credibilitatea guvernului şi i-au afectat legitimitatea, ci conflictul ireductibil dintre instituţii, partide şi persoane. Restructurări au fost şi vor mai fi, justificări se vor găsi pentru oricare din variantele propuse, războaiele mediatice vor fi câştigate sau pierdute după caz, situaţia instituţională nu se modifică. Câtă vreme partidele sunt asociaţii ale liderilor şi grupuri de promovare a intereselor, ideologiile sunt produse de export folosite pentru a înşela vigilenţa doctrinară a occidentalilor, iar instituţiile sunt personalizate, nimic important nu se va întâmpla.

Pe acest fundal, confuzia creşte. Rivalitatea dintre instituţii şi indivizi duce la împrejurări curioase. În încercarea de a se impune, preşedintele Traian Băsescu pune suveranitatea României în legătură cu voinţa Irakului. Căci, cum altfel putem interpreta declaraţia sa că România îşi va retrage trupele atunci când o va cere Irakul? Într-o democraţie, chiar şi de tranziţie carpatină, rolul instituţiilor politice este de a răspunde interesului general. Iar acesta se manifestă prin alegeri, deci prin intermediul reprezentanţilor sau prin referendum. Doar naţiunea română poate hotărî. Preşedinţii, prim-miniştrii şi toţi ceilalţi nu sunt sau n-ar trebui să fie decât instrumente ale poporului suveran. Cel puţin aşa susţine teoria. Voinţa lor nu poate prevala în faţa voinţei generale.

Ilieşti şi năstaşi, băsesci şi tăriceni vor mai fi. Dar revizia unui mecanism prost conceput nu are rost. Mult mai profitabilă ar fi înlocuirea sa. Dar pentru aceasta e nevoie de o altfel de clasă politică. Mediul însă nu încurajează reformele, ci ambiguităţile. Ne putem însă permite să mai irosim din cauza lor timpul nostru, atât ca naţie, cât şi ca indivizi?