Revoluţia mirosului

Undeva, noaptea, pe autos­trada care duce la Ierusalim, am simţit mirosul Orientului. Un miros lemnos, condimentat, discret. Cineva mi-a spus că erau cedrii. Nu ştiu ce anume era, dar am regăsit acest miros în grădinile campusului din Givat Ram, cu tufele sale prin care mieunau pisici obraznice, atente la sand­wich-urile studenţilor întinşi pe iarbă. Fiecare loc are un miros al său, mai exotic sau mai banal. În bazarul din Oraşul Vechi, sudoare şi baclavale. Lângă Marea Moartă, praf şi fosfaţi. Pe rafturile prăvăliilor ruseşti care sfidează Sabat-ul, cookies americane cu ciocolată.

V-aţi gândit vredată cum miroase România? Trebuie să existe ceva dominant, ceva cu care străinul rămâne, ceva care ne marchează chiar dacă nu mai realizăm, imersaţi cum suntem în efluviile noastre zilnice. Îmi amintesc cum am revenit odată în Bucureşti, după o zi la munte. Mirosul marelui oraş şi-a făcut simţită amprenta grea încă înainte să îi văd formele.

Îi văd, de la o vreme, pe politicienii noştri cum discută des­pre cifre. Avem, se pare, 8% creştere economică, 10% inflaţie şi 4% şomaj. Cifrele sunt utile, desigur, în orice analiză. Dar senzaţia generală este că situaţia - vorba românului - se cam împute.

N-ai nevoie de un nas fin ca să o constaţi. Afacerile de miliarde învărtite de politicieni în jurul gropii de la Glina şi mormanele de deşeuri care se adună în jurul clădirilor istorice din Centru au un damf inconfundabil.

Cum îl exprimi în cifre? Vedeţi, aici e problema cu cifrele în materie politică. Orice utilitate reală a acestora e dependentă de unele valori ultime, imposibil de cuantificat, care le dau sens. A crescut salariul minim de la 500 la 550 RON? A scăzut criminalitatea trans-frontalieră? Se poate, dar ce înseamnă asta pentru noi? E mult sau e puţin? Depinde de valorile în orizontul cărora se înscriu aceste evoluţii.

Aud, de la o vreme, că politica nu trebuie să se bazeze pe valori. Că "moraliştii" nu au ce căuta în politică. Un loc în care s-ar orienta, chipurile, doar "realiştii".

O mistificare deloc dezinteresată. Politica bazată pe valori este, dimpotrivă, chiar triumful realismului cel mai crud şi mai aplicat. Asta pentru că viaţa noastră e compusă din experienţe ireductibile, unice, individuale. Dincolo de cifre, scheme, aranjamente şi discursuri oficiale este realitatea care te izbeşte mereu în felul ei. Îţi intră în nas şi în suflet. Ţie, nu omului de la televizor.

Iată de ce ştim, măcar intuitiv, că politica aşa cum o înţeleg politicienii actuali e profund nesinceră şi superficială. Ei pot să raporteze Parlamentului depăşirea planului la gogoşi cu specificaţiile aprobate de Comisia Europeană. Dar nu sunt în stare să sesizeze măcar - necum să mai rezolve - chestiuni elementare ale vieţii în comun. Cum e aceea a ordinii noastre olfactive.

Vi se pare o chestiune minoră? Atunci aflaţi că Occidentul a ajuns la civilizaţie tocmai pentru că a operat o adevărată revoluţie a mirosului. Dacă aţi fi ajuns în vestul Europei acum circa două-trei sute de ani, aţi fi fost înmărmuriţi de duhoarea din jur. Experienţa urbană, îndeosebi, ar fi fost greu de suportat. Resturi aruncate de-a valma, animale tăiate în curte, fluxuri menajere scurse la întâmplare. Săpunul era practic inexistent: doamnele de la curtea regelui francez aveau păduchi. În cremele cos­metice ale vremii, ingrediente precum dejecţiile de pisică. În picturile Renaşterii, marii maeştri italieni adaugă componente precum ceara de urechi. Chiar şi Londra secolului al XIX-lea suferă de valuri de duhoare produse de o canalizare deficientă. Despre cum se conservau alimentele, prefer să păstrez tăcerea.

Hotărât lucru, sensibilităţile europenilor de atunci erau foarte diferite. Dar de ce s-au schimbat? Unul din motive este o teorie. Greşită, dar care a produs efecte. E vorba de teoria "miasmelor" sau a "efluviilor", care găsea cauza unor epidemii comune precum tuberculoza în circulaţia unor particule aduse de vânt. De aici un impuls spre un urbanism modern, igienic.

Din acest moment, oraşul occidental a devenit foarte diferit de bazarul Orientului. Străzile au fost măturate, gunoiul adunat. Au apărut parcuri şi fântâni publice. Pe marginea drumului s-au plantat flori, iar lumea a început să fie intolerantă la mirosuri altădată perfect acceptabile. Fabricile au fost exilate la periferie.

Eu am apucat, în copilărie, un fragment al acestei lumi. Pe străzile micului oraş în care am copilărit simţeai noaptea un miros de regina-nopţii. Fiecare curte avea flori. Până să vină şi acolo "sistematizarea", după cutremurul din 1977.

Cum ar fi ca România să miroasă frumos? Să lase şi ea o impresie de neşters călătorului, de pâine coaptă şi de salcâmi?

Nu ştiu cum ar fi, dar ştiu cum este. E suficient să ridici capul din ziar ca să vezi că în jur nu miroase a bine, în ciuda supra-producţiei record de vorbe la hectar obţinută în această campanie electorală. Români, nu vă lăsaţi duşi de nas!