Rotaţia prim-miniştrilor şi rotativa guvernamentală

Formarea celui de-al douăzeci şi unulea guvern al României după 1992 (excludem aici cele trei guverne pre-constituţionale conduse de Petre Roman şi Theodor Stolojan) se bazează pe un nou mecanism de alocare a funcţiei de prim-ministru: rotaţia. Aşa că unii s-au dus cu gândul la vechea rotativă guvernamentală care a funcţionat la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea şi începutul secolului al douăzecilea, pe parcursul ultimelor două decenii ale domniei lui Carol I, până la primul război mondial, şi care viza asigurarea stabilităţii politice prin alternarea odată la patru ani la guvernare a celor două mari partide, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Conservator. Şi, dacă nu este vorba de o rotativă guvernamentală stricto sensu în sensul celei aminte mai sus, totuşi noua formulă de guvernare cu rotaţia prim-miniştrilor începe sub auspiciile preşedintelui şi, până la proba contrarie, ca expresie a voinţei sale. Pe de altă parte, acordul privind rotirea prim-miniştrilor în interiorul unei coaliţii de guvernare este o noutate pentru România şi este puţin utilizată în lume.

Modelul acestei formule este probabil acordul pe baza căruia s-a format mai întâi cel de-al treizeci şi cincilea guvern israelian în mai 2020, iar apoi cel de-al treizeci şi şaselea în iunie 2021. În 2005, înainte ca Angela Merkel să devină cancelar al Germaniei, când - în urma alegerilor legislative - diferenţa dintre creştin-democraţi şi social-democraţi era de mai puţin de un procent în favoarea primilor, o asemenea formulă a fost propusă şi în Germania pentru Marea Coaliţie - o formă de salvare a carierei politice a mandatului lui Gerhard Schröder - dar creştin-democraţii au refuzat. În acest moment, în afară de Israel, o astfel de rotativă mai funcţionează în Irlanda, iar în istoria recentă s-au mai cunoscut două situaţii, în Malaiezia şi Macedonia de Nord, dar în aceste două din urmă cazuri, ca şi în cazul celui de-al treizeci şi cincilea guvern israelian, rotaţia nu a fost realizată. În Irlanda, actualul prim-ministru este liderul Fianna Fail, Micheal Martin, în vreme ce liderul Fine Gael, Leo Varadkar, este viceprim-ministru (Tanaiste - deputy head of the government of Ireland) , iar rotaţia ar urma să aibă loc în decembrie 2022.

În ce priveşte Israelul, o să zăbovim puţin asupra acestui caz. Al treizeci şi cincilea guvern israelian, cunoscut şi ca guvernul Netanyahu-Gantz, a fost un guvern de coaliţie supradimensionată format după al treilea rând de alegeri în mai puţin de un an (primele pe 19 aprilie 2019, al doilea rând de alegeri pe 17 septembrie şi cel de-al treilea pe 2 martie 2020) , având 72 de voturi de susţinere din 120 de mandate la învestirea sa pe 17 mai 2020. Acest mecanism de alternanţă al prim-miniştrilor a fost codificat printr-o convenţie constituţională, Legea de Bază - care poate fi considerată constituţia Israelului - fiind modificată pentru a legifera condiţiile alternanţei. Cu toate acestea, formula nu a funcţionat, pentru că Benjamin Netanyahu - care a devenit primul prim-ministru în acest sistem rotativ şi ar fi trebuit să cedeze postul pe 17 noiembrie 2021 - a folosit un subterfugiu şi a dizolvat Knesset-ul, convocând alegeri în 23 martie 2021. Netanyahu spera să obţină o majoritate şi să poată forma un guvern, dar nu a reuşit şi cel de-al treizeci şi şaselea guvern israelian, al unei coaliţii curcubeu formate din şase partide - a pus capăt celor 12 ani neîntrerupţi de guvernare a celui mai longeviv prim-ministru israelian.

Deşi acordurile din 2020 fuseseră criticate iniţial de mulţi dintre membrii noii coaliţii de guvernare, aceştia au votat pe 13 iunie 2021, cu 60-59 de voturi şi o abţinere, tot un guvern cu alternanţa prim-miniştrilor, în prima perioadă până în 2023 şeful guvernului fiind Naftali Bennett iar apoi urmând să fie Yair Lapid. Dar această coaliţie eterogenă funcţionează nu pentru că ar fi coordonată ideologic, ci pentru că are un singur scop: împiedicarea unei reveniri a lui Benjamin Netanyahu la conducerea guvernului.

Nu putem deci vorbi, cel puţin până acum, despre o rotativă a prim-miniştrilor care să fi funcţionat. Şi este probabil, având în vedere lipsa de încredere reciprocă a PNL şi PSD, dar şi rolul de partid tampon al UDMR, ca nici în Romania să nu funcţioneze. Cu atât mai mult cu cât 2024 va fi un an electoral complet, iar victoria unuia dintre aceste partide în alegeri va influenţa viitorul Românei pentru încă un deceniu.