Şase ani de dictatură

Ce fel de regim am avut, în România, între 1990 şi 1996? Curios este că, deşi s-au scris istorii ale perioadei, aproape nimeni nu a discutat natura regimului şi nu avem, la nivel oficial, nicio asumare clară a unui diagnostic politic. Un lucru e limpede: nu e vorba de "democraţie". Nimeni nu poate să pretindă că după patru decenii de comunism brutal noi am trecut, peste noapte, la un adevărat sistem democratic. Astfel încât perioada 1990-1996 a fost numită, vag, una a "tranziţiei" sau a "democratizării". Termenii nu sunt nici corecţi şi nici lămuritori. Ei presupun că scopul guvernanţilor de atunci a fost să reformeze sistemul după liniile unei democraţii clasice, "jeffersoniene". Or, nu avem o dovadă că lucrurile stau astfel. Dimpotrivă. Ion Iliescu, liderul regimului, a susţinut, în repetate rânduri, că România este o "democraţie originală".

Rămâne aşadar întrebarea cu privire la natura regimului politic. A fost o democraţie? Dacă da, unde sunt elementele democratice? Alegeri "libere" plus câteva partide minore şi o mână de ziare pe tarabă nu sunt suficiente pentru a califica un regim politic drept "democratic". O democraţie - chiar una imperfectă - mai presupune o măsură semnificativă de participare la treburile publice, domnia legii, pluralism real în mass-media, o societate civilă relativ importantă, şi o economie bazată pe proprietate privată. Acestea nu erau prezente, într-o măsură decisivă, între 1990 şi 1996.

Acela era un regim bazat pe dominaţia unui singur partid, unul în care legea era sfidată deschis chiar de aceia care trebuiau să o impună şi unde s-a recurs repetat la violenţă împotriva opozanţilor politici. Era un sistem în care cea mai mare parte a industriei şi comerţului şi practic toate băncile erau în mâinile Statului. Era un regim care recurgea la propagandă şi manipulare şi unde serviciile secrete acţionau în afara controlului public. Vă mai amintiţi? Erau timpurile în care nu exista niciun canal de ştiri independent, ziarele critice nu erau întotdeauna difuzate, când posturile de radio primeau licenţă dacă acceptau să emită doar muzică de discotecă, iar contrabanda devenise o ocupaţie curentă. În vremurile acelea, sute de mii de români şi-au părăsit ţara, economia era în cădere liberă, iar la putere erau complicii unui singur om. După criteriile ştiinţei politice, acest regim are un singur nume: dictatură.

Au mai existat cazuri în care un regim totalitar a fost urmat de unul autoritar. În Uzbekis­tan sau în Azerbaidjan, secretarii locali de partid au deţinut controlul după independenţă, deşi regimul pe care l-au patronat nu mai era unul comunist de tip sovietic. În Slovacia, Vladimir Meciar a instaurat o dictatură parlamentară care a durat până în 1998. În Cambogia, regimului khmerilor roşii i-a urmat unul socialist clasic, după care s-a instaurat o autocraţie condusă de Hun Sen, fost activist de partid.

Iniţial, regimul Iliescu a apărut, dintr-un puci sprijinit de militari şi de serviciile secrete, ca un regim de dictatură personală. Aşa se explică altă curiozitate a primilor ani: partidul dominant, deşi recuperase o parte a cadrelor PCR, nu a avut niciodată o linie ideologică clară. Era un partid oportunist, într-o ţară în care puterea nu urma linii instituţionale clare, ci era exercitată conform expresiei voinţei personale a Conducătorului. Constituţia din 1991 este expresia cu aparenţe legale a acestei situaţii: absurdă din punct de vedere funcţional, ea legitima un regim discreţionar. Un regim care a evoluat, în câţiva ani, spre unul oligarhic, pe măsură ce se lărgea cercul clienţilor dictatorului.

41 de ani de regim comunist au fost, aşadar, urmaţi de 6 ani de dictatură. E timpul ca acest lucru să fie recunoscut oficial. Tot aşa cum a fost condamnat comunismul, tot astfel trebuie condamnat şi acest regim autocratic, cu nimic mai prejos decât acela al lui Pinochet, al lui Lukashenko sau decât "regimul coloneilor" din Grecia (1967-1974). S-a tras în plină stradă, s-au întocmit dosare politice, s-a jefuit banul public, s-au manipulat alegerile. Tot ce s-a obţinut atunci - presa liberă, asociaţii şi firme private independente - a fost împotriva voinţei şi politicilor reale ale regimului Iliescu.

Iată de ce trebuie creată o comisie care să investigheze şi aceşti ani. Să vedem cine a dat ordinele de a fi sparte sediile de partid, cine a controlat Televiziunea, cine i-a arestat pe studenţi şi cine s-a îmbogăţit din conturile Securităţii sau ale UTC-ului. Să deschidem dosarele poliţiei secrete. Să fie reabilitate victimele acelor ani. Să fie adoptată o lege a lus­traţiei care să îi excludă de la putere pe cei care au sprijinit această dictatură.

Suntem de acord că dictatura comunistă trebuie condamnată oficial. Regimurile fascis­te ale anilor "30-40 sunt de mult în boxa acuzaţilor. Statul nostru trebuie să se desprindă acum de legăturile cu ultima dictatură impusă românilor în secolul XX. Democraţia este incompatibilă cu amnezia. E timpul adevărului.