Şase ani în pivniţă

Războiul ar fi trebuit să se termine şi pentru ei, însă nu au avut noroc. Erau şase soldaţi germani, undeva în Polonia, lângă o localitate numită Babie Doly, la începutul lui 1945. Au ajuns la un buncăr. Este posibil să fi intrat pentru a-l jefui sau poate doar căutau, flâmânzi, ceva de-ale gurii. Trupele germane care se retrăgeau au dinamitat intrarea. Cei şase au rămas prizonieri înăuntru.

Peste şase ani, nişte muncitori polonezi care înlăturau molozul au auzit nişte zgomote din hrubă. Erau doi supravieţuitori. Unul a murit imediat. Celălalt a fost dus la spital. După şase ani de stat în pivniţă, erau ca nişte arătări, cu barba până la brâu.

Captivi în subteran, grupul a supravieţuit pentru că acolo era un depozit de mâncare. Aerul intra prin crăpături, iar apa se scurgea de la suprafaţă. S-au spălat cu vin din sticlele din pivniţă. După câţiva ani li s-au terminat lumânările, după care au stat pe întuneric. Doi s-au sinucis. Alţi doi au murit de-a lungul timpului. Morţii au fost "îngropaţi" în saci de făină. Întâmplarea a inspirat un film din 1973, cu Charles Aznavour şi Peter Sellers.

Nu am văzut filmul, însă ceva mi-a atras atenţia. Imaginea grupului prins în subteran.

După Al Doilea Război Mondial, sociologia şi ştiinţele politice au fost disciplinele în care a fost cultivată intens o teorie numită a "modernizării". Publicul şi specialiştii deopotrivă erau fascinaţi de chestiunea progresului. Cum se dezvoltă o economie, care sunt factorii care duc la consolidarea unei democraţii etc. Acesta era genul de întrebări care contau.

Drept este că şi altceva devenise vizibil. Unele state se modernizau mai încet. Teoriile modernizării au început să descrie şi factorii care puteau să o întârzie. Conflictele etnice, clivaje sociale, politici educaţionale greşite. Iarăşi, lista este lungă.

Tot acest discurs despre modernizare a avut însă şi un efect pervers. Am uitat că progresul unei societăţi - fie el şi lent - nu este garantat. Dimpotrivă. Unele state şi societăţi merg "în marşarier". Autori precum Niall Ferguson (The Great Degeneration, 2013) au tratat chestiunea, aşa că vom trece mai departe.

Dar unde? Anume la o temă încă şi mai puţin cunoscută. Aceea a colapsului unor societăţi întregi.

Precum s-a întâmplat cu soldaţii din buncărul polonez, uneori grupuri întregi sunt prinse sub dărâmăturile ordinii sociale. Acolo ele supravieţuiesc o vreme în beznă, până ce unele dintre acestea îşi dau obştescul sfârşit.

Situaţia aceasta este mult mai frecventă decât s-ar părea. Adevărul sumbru este că multe societăţi nu se modernizează. Nici măcar încet. Multe regresează. Foarte multe intră în colaps. Jared Diamond, acum un deceniu, a publicat o întreagă carte despre aceste societăţi (Collapse: How Societies Choose to Fail or Succeed). După el, există mai multe cauze ale colapsului.

Printre acestea se numără distrugerea habitatului - mai ales despăduririle. Cazul clasic este acela al Insulei Paştelui, unde este probabil că despăduririle masive au dus la distrugerea ecosistemului de pe insulă şi la sfârşitul civilizaţiei locale.

Istoriile colapsului nu se petrec doar pe meleaguri exotice. Societăţile europene pot intra, la rândul lor, în colaps. Acum aproape o mie de ani, comunităţile de vikingi din Groenlanda şi din Vinland (America) s-au prăbuşit. Motivele sunt neclare. Probabil o combinaţie de conflicte politice şi schimbări climatice. O secvenţă imposibil de repetat, nu-i aşa?...

Care sunt semnele că o comunitate a intrat în declin sau se apropie de colaps? Cred că unul dintre acestea este evident: emigrarea. Oamenii "de la firul ierbii" sunt primii care simt că ceva nu este în regulă. Mulţi aleg să fugă unde văd cu ochii. Un exemplu este ultima relatare scrisă din aceeaşi Groenlanda a vikingilor. În 1408, Thorstein Olafsson şi Sigrid Björnsdóttir s-au căsătorit în biserica de la Hvalsey, ale cărei ruine există şi astăzi. După aceea au emigrat în Islanda.

În general, atunci când colapsul este iminent ceea ce se petrece este că oamenii recurg la strategii de supravieţuire. Strâng galbeni sub saltea, se pregătesc să plece sau îşi trimit măcar copiii departe şi abandonează instituţiile care contribuie la reproducerea ordinii sociale. Una dintre cele mai importante asemenea instituţii este Educaţia. Dacă nu crezi că mai ai un viitor într-o ţară, de ce ţi-ai mai trimite copilul la şcoală acolo sau de ce ţi-ar mai păsa cum anume se descurcă? Copiii şi femeile fertile sunt primii care pleacă.

Alt semn îngrijorător al colapsului este declinul stării de sănătate. Cei şase claustraţi în pivniţa din Polonia nu o duceau prea bine. Dar nici cei de la suprafaţă, de regulă, nu sunt prea sănătoşi. Exemplele sunt numeroase. Din nou, Groenlanda: săpăturile arheologice arată că locuitorii sufereau de foame şi de boli diverse. Bolile urechii sunt frecvente în această perioadă, semn al unei sănătăţi tot mai deteriorate.

Alt indicator al declinului este lipsa de interes pentru mărfurile produse de acea comunitate. Coloniile vikinge din Groenlanda au fost posibil afectate de lipsa de interes a pieţelor europene pentru colţii de morsă şi pieile de focă.

Din momentul în care îţi cade tavanul şi îţi blochează ieşirea, transformări stranii se petrec. Tmpul se scurge altfel. Oamenii devin mai lenţi. În 1961, un explorator francez, Michel Siffre, a petrecut două luni în subteran. Întors la suprafaţă a constatat, uimit, că îi trebuie 5 minute să numere până la ceea ce credea că sunt 120 de secunde. Un sociolog italian, Maurizio Montalbini, a descoperit că oamenii îşi lungesc "ziua" după perioade îndelungate de expunere la întuneric.

La final, disperarea. În 1968, Donald Crowhurst a plecat să înconjoare lumea într-un iaht. Plecase înglodat în datorii făcute în contul voiajului său. Undeva pe ocean şi-a pierdut minţile. A început să zmângălească un fel de tratat filozofic. Minţea mereu cu privire la poziţia sa reală. S-a aruncat în apă şi a dispărut.