Scăderea salariilor, singura soluţie pentru scăderea inflaţiei?

Trăim vremuri în care absurdul este transformat de autorităţi şi de o mare parte a presei într-o noţiune compatibilă cu noua "normalitate" economică.

Pentru astfel de vremuri este normal ca problema supraîndatorării să fie rezolvată prin şi mai multe datorii, care, la rândul lor, ar trebui să conducă la creşterea competitivităţii unor economii tot mai golite de capacităţile productive şi forţă de muncă cu un grad ridicat de calificare, unde aparenţa bunăstării este dată de bulele speculative de pe pieţele financiare şi imobiliare.

La această normalitate s-a ajuns prin perpetuarea politicilor monetare iresponsabile ale băncilor centrale, pentru care este absolut normal ca o creştere exponenţială a preţurilor să fie considerată stabilitate.

Aceste instituţii aşa-zis independente, dar profund politizate în realitate, au ajuns să-şi ignore complet adevărata misiune, stabilitatea preţurilor, pentru a se concentra asupra manipulării costurilor de finanţare, astfel încât să fie susţinută iluzia solvabilităţii unor guverne care au aplicat politici fiscale nu doar iresponsabile, ci profund distructive.

Programele de stimulare din perioada pandemiei au reprezentat pasul făcut prea departe, în condiţiile în care au fost alimentate dezechilibrele dintre cerere şi ofertă dincolo de orice limite, iar inflaţia din economiile dezvoltate a atins, în ciuda asigurărilor date de băncile centrale, maxime ale ultimelor patru decenii.

Instituţiile monetare, pe lângă faptul că nu îşi asumă nici cea mai mică responsabilitate, nu pot şi nu doresc să-şi utilizeze instrumentele pentru corectarea situaţiei, deoarece rezultatul aproape imediat ar fi recesiunea adâncă şi incapacitatea de plată a guvernelor.

Cu toate acestea recesiunea globală este tot mai aproape şi există numeroase semnale conform cărora stagflaţia din anii "70 ar putea să fie doar o boare comparativ cu furtuna perfectă care se apropie.

Din fericire, se pare că există o soluţie pentru reducerea inflaţiei care să nu presupună acţiuni dure din partea băncilor centrale.

"Creşterile salariale sunt tot mai mici, iar aceasta ar putea fi un lucru bun pentru muncitori", se arată într-un articol recent de la Politico.

În condiţiile în care rata anuală a inflaţiei din SUA a urcat până la 9,1% în iunie 2022, autorul subliniază că "avansul preţurilor nu a fost alimentat de creşterile salariale, care s-au plafonat în ultimele luni".

Aceasta ar trebui să fie o veste bună, deoarece s-ar evita amorsarea spiralei preţuri - salarii, iar Federal Reserve nu ar trebui să acţioneze prin majorări brutale ale dobânzii de politică monetară.

"Dacă am avea o spirală preţuri - salarii, atunci Federal Reserve ar trebui să apese puternic pe frână", a declarat economistul Dean Baker, de la Center for Economic and Policy Research, în opinia căruia temperarea dinamicii salariilor "reduce enorm presiunea existentă asupra Federal Reserve".

Cine ar fi crezut că este aşa de simplu? Mai trebuie doar să fie convinşi salariaţii, în special cei din sectorul public, că nu este în interesul lor să ceară creşteri prea mari ale salariilor, iar îngheţarea ar fi şi mai bună.

Nu ar trebui să fie dificilă lansarea unei astfel de campanii de "informare" în presa scrisă, radio, televiziune şi pe internet, mai ales dacă avem în vedere progresele majore realizate la nivelul economiei şi finanţelor comportamentale. Totul ar putea fi stimulat şi mai mult prin acordarea unor "certificate verzi" care să evidenţieze statutul de cetăţean responsabil din acest punct de vedere.

"Imaginea salariilor reale este acum teribilă", a declarat Jason Furman, profesor la Universitatea Harvard şi fost preşedinte al Consiliului Economic de la Casa Albă în administraţia Obama.

În acelaşi timp, "temperarea creşterilor salariale poate însemna că Federal Reserve va creşte mai puţin agresiv dobânzile, iar aceasta însemnă că pot fi salvate mai multe locuri de muncă", după cum a mai subliniat profesorul de la Harvard.

Dar dacă temperarea creşterilor salariale are efecte aşa de bune asupra inflaţiei şi ajută băncile centrale, de ce nu este împins raţionamentul şi mai departe?

De ce nu sunt promovate nu doar îngheţarea salariilor, mai ales la nivelul băncilor centrale, sectorului public şi administraţiilor locale şi centrale, ci chiar reducerea lor semnificativă pentru toată perioada în care inflaţia depăşeşte ţinta asumată de băncile centrale?

Probabil că efectul asupra inflaţiei ar fi dramatic, iar băncile centrale vor putea menţine dobânzile la zero pe termen nedefinit, pentru o stimulare nemaiîntâlnită a economiei. Poate că ar putea fi repornite la turaţie maximă şi tiparniţele, mai ales că acum toată lumea ştie că de acolo vine bunăstarea.

Pe lângă efectul pozitiv al unor creşteri salariale sub rata inflaţiei, care sigur vor alimenta sentimentul de mândrie şi împlinire al clasei muncitoare, în presa online din SUA a mai apărut o idee interesantă.

Conform unui articol recent de la MarketWatch, o nouă scădere a Produsului Intern Brut din Statele Unite în T2 2022, după declinul din T1 2022, nu înseamnă că economia a intrat oficial în recesiune.

Obiceiul împământenit în ultimele decade spune că o economie a intrat în recesiune tehnică dacă s-au înregistrat două trimestre consecutive de scădere a PIB-ului real ajustat pentru sezonalitate.

De ce nu ar fi vorba despre recesiune de această dată? Deoarece contracţia economiei din T1 2022 a fost determinată, în principal, de un deficit comercial record, pe fondul creşterii masive a importurilor.

"Creşterea accelerată a importurilor nu este un semnal al unei economii care îşi încetineşte creşterea", se arată în articolul de la MarketWatch, care pare să ignore adevăratele mecanisme din spatele acestei dinamici.

Autorul afirmă apoi că "raportul referitor la evoluţia PIB-ului este unul complicat, iar cifrele publicate oferă uneori un portret inexact al economiei".

Dar dacă Produsul Intern Brut oferă "un portret inexact" şi nu mai reflectă adevărata situaţie a economiei, atunci cum rămâne cu raportarea datoriei publice la PIB pentru a determina gradul de îndatorare şi solvabilitatea unei naţiuni?

Va trece toată "lumea bună" la manipularea deschisă a datelor, aşa cum a făcut Grecia înaintea colapsului financiar, din care tot nu şi-a revenit?