Schengen şi futurism

Vestita actriţă britanică Judi Dench joacă într-un serial de comedie cam uşurel, preluat şi la noi de un post de la ei. La un moment dat, în pat, seara, înainte de culcare, Judi Dench şi soţul ei din film discută despre destinaţia unor drepturi de autor neaşteptate. Posibilitatea de a le da gratuit cuiva este evocată astfel: Şi nu cunosc niciun român. Deja în mentalitatea britanică, şi nu numai, românul este asimilat cerşetorului, celui care tradiţional aşteaptă ajutoare. În spaţiul britanic erau peste tot reclame la aceste "relief fund" în care România părea alături de Rwanda, Sri Lanka şi alte ţări africane sau asiatice cu sărăcie endemică sau situaţie politică stranie.

Astfel de opinii populare adânc înfipte în societate nu se schimbă uşor şi sunt lăsate şi moştenire. Încă ne mai autoliniştim cu ideea că româ-nii nu fac criminalitate mare, înţelegând prin asta chestii cu cifre mari, dar tocmai asta este problema, nimeni nu ştie cine a devalizat o bancă, sau, dacă ştie, îl admiră, ca pe un justiţiar sau tip deştept, în schimb toţi ştiu că românii fură, atacă, dau în cap pentru 2 bani, omoară italience după ce le violează. Nicio listă cu români care excelează pe alte meleaguri nu atenuează aceste simptome. Iar de aici, de acasă, dăm bani cu ghiotura pentru tot felul de idei ce ar trebui să reprezinte brandul acestei ţări.

Există, totuşi, un domeniu în care românii au excelat şi străinii recunosc acest lucru şi se înclină. Este avangarda culturală, mai ales din interbelic, cu toate zonele sale, artă plastică, literatură. Nu vom evoca nume la acest nivel pentru că sigur uităm pe cineva important sau pe cineva care se chinuieşte încă în necunoaşterea celor de acasă. Jacques Herold nu ar trebui să se mai chinuiască, chit că centenarul naşterii sale, din 2010, nu a fost punctat în Româ-nia. Să fie această capcană minoră a numelui? Prea puţin! Deja au fost câteva expoziţii făcute de împătimitul Lucian Georgescu de la Colors Art, au fost şi apariţii în licitaţii. Ce nu s-a pomenit la noi a fost lansarea unui film despre Jacques Herold pe 21 februarie, cu mare onoare şi participare. Filmul însuşi, de 140 de minute, este o realizare deosebită, la care s-a muncit şi s-a cheltuit mult, mai ales la vreme de criză. Imaginile de arhivă sunt multe şi excepţionale, astfel că, după filmul cu Brâncuşi scos în 2011 la Paris şi descoperit de România în 2013, pe youtube, ar trebui să spunem La revedere, în 2015!, când vom descoperi şi noi filmul.

Desigur, nu la Piatra Neamţ a fost numit Jacques, este doar un efect al tolerantei societăţi franţuzeşti în care, ca să se integreze, a trebuit să scape de numele Blumer. Războiul mondial care a venit a demonstrat că a avut dreptate. În rest, dacă vreţi detalii, le avem chiar de pe coperta pachetului CD-broşură, în franceză, engleză şi spaniolă: "De origine română, după formaţia sa academică la Bucureşti, s-a exilat la Paris în 1930, devenind unul dintre cei mai apropiaţi prieteni ai pictorilor Yves Tanguy, Victor Brauner, Marcel Duchamp, Oscar Domingues sau al poeţilor Benjamine Fondane, Ilarie Voronca, Robert Rius, Julien Gracq, Michel Butor...''. Mulţi dintre cei evocaţi pentru a contura personalitatea lui Jacques Herold sunt la rândul lor români. Este vorba de pictorul Victor Brauner, dar şi de scriitorii Ilarie Voronca şi Benjamine Fondane. Acesta din urmă, Fundoianu după numele românesc, a fost gazat la Aushwitz de nazişti, după ce fusese arestat în Franţa. Desigur, dacă atunci s-ar fi aplicat principiile Schengen de astăzi acest lucru nu ar fi fost posibil.

În a patra zi de la lansarea filmului Jacques Herold a avut loc o licitaţie, la celebrii Binoche et Giquello, care vorbeşte în direcţia celor susţinute anterior. De fapt, multe dintre loturile memorabilia vândute la această casă pariziană care a vândut şi celebrul fond Cioran, printre altele, evocă gloria românilor parizieni.

Un desen de Baruner s-a dat cu 3,8 mii de euro şi un altul, imediat, cu 5 mii. Îţi creşte inima când vezi cum sunt vehiculate date despre viaţa culturală românească, inclusiv de la Bucureşti, şi numele acestea mari care circulau fără probleme între Micul şi normalul Paris. O piesă istorică rupe masa încă de la început. Este programul unei seri Dada desfăşurate chiar în templul mitic, Cabaret Voltaire din Zurich, la 16 aprilie 1916. În program sunt anunţaţi şi emblematicii Tristan Tzara şi Marcel Iancu. Fragila hârtie şi-a triplat preţul, fiind vândută cu 11,2 mii de euro. Acest crâmpei istoric a putut fi văzut, chiar şi cumpărat, la expoziţia Marcel Iancu de anul trecut, de la Bucureşti. O antologie Dada din 1919, cu gravuri originale pe lemn şi alte delicii ale tiparului acelor vremuri, a plecat la un preţ bine crescut, de 30 de mii de euro.

Apoi, 4 scrisori autografe de Marcel Duchamp au fost adjudecate cu 9 mii de euro. Nu putem vorbi de preţuri zdrobitoare, nici măcar avangarda nu scoate bani de acolo de unde nu mai sunt, dar sumele sunt, fără îndoială, remarcabile. De fapt, ar trebui să ne bucurăm că preţurile sunt accesibile, cum peste tot pe piaţa de artă au început, cu 2-3 ani în urmă, să fie, astfel că se impune o singură concluzie: e timpul să se cumpere artă adevărată.

Din desenele erotice, asta aşa, că ne citesc şi copii, s-a cumpărat selectiv, în funcţie de criterii greu de ghicit. Una dintre măştile realizate de Marcel Iancu, cea care îl reprezintă pe Tristan Tzara, a urcat hotărât la cifra adevărată, 22 de mii de euro. Vorbim, fără îndoială, de o piesă de muzeu sau de colecţie importantă care, şi ea, a fost accesabilă la Bucureşti. La expoziţia Marcel Iancu, un vizionar a fost amfitrioană, străjuind intrarea, alături de sora ei, masca lui Hugo Ball. La Paris au pus-o direct pe coperta catalogului licitaţiei DADA a lui Binoche et Giquello din 25 februarie. Absolut delicioasă este scrisoarea lui Marinetti, tatăl futuris-mului, către Marcel Iancu, vândută cu 1,5 mii, în care scrie, de mână: "Păstrez despre tine şi prietenii futurişti din Bucureşti o amintire delicioa-să. Sper să te revăd la Paris şi aştept asta cu bucurie. Voi dedica conferinţe şi articole futurismului românesc...''. Scrisoarea este plasată cam prin 1920 şi cunoscătorii îşi vor aminti că Marinetti este unul dintre fondatorii fascismului italian, iar Herold un român de origine evreias-că, ajuns l-a Paris, care a trebuit să îşi schimbe numele din această cauză. Până la intrarea sub control nazist, demenţa fascistă, născută în Italia după primul război mondial, nu avea prevederi antisemite, evreii importanţi ai zilei fiind membri ai partidului fascist, într-o dedicaţie de reconstrucţie a ţării lor, Italia. Dar nici ulterior, Marinetti şi alţi avangardişti din toată Europa, nu şi-au grevat relaţiile cu colegii de origine evreiască de antisemitismul fascist şi, în linii mari, nici arta lor nu este tributară propagandei criminale. Important, însă, în această scrisoare este atenţia pe care o acordă Marinetti, marele futurist, avangardiştilor, adepţilor futurismului din România. Este o dovadă că aici, pe plaiurile mioritice, avangardismul fierbea deja a incandescenţă şi ne pregăteam să dăm futurism, fără Schengen, la toată Europa!