SCRISOARE CĂTRE VICTORIA NULAND, CHRISTINE LAGARDE ŞI VIVIANE REDING Piperea semnalează un deficit de independenţă a justiţiei

Stimată Doamnă,

Cunoscând preocuparea constantă a Guvernului SUA pentru independenţa justiţiei din România, preocupare exprimată de dumneavoastră de fiecare dată când ne-aţi vizitat ţara, vă rog să primiţi îngrijorările mele cu privire la acest aspect, gânduri pe care vi le expun în cele ce urmează mai întâi în calitate de simplu cetăţean, dar şi de profesor de drept şi de avocat al unui mare număr de persoane, prejudiciate de abuzurile de putere economică ale unor corporaţii cu sediu şi activitate în România.

Simţim, în ultima vreme, un deficit de independenţă şi de imparţialitate a justiţiei şi o atingere adusă dreptului la liberul accces la justiţie în domeniul litigiilor consumatorilor cu băncile.

În primul rând, e cazul să atrag atenţia că în România sunt prea mulţi apărători ai băncilor, pe motiv că acestea sunt prea mari pentru a fi lăsate să eşueze. Reamintesc că şi politicienii din epoca ex-premierului Adrian Năstase (2000-2004) şi a ex-preşedintelui Traian Băsescu (2004-2014) au fost consideraţi illo tempore prea mari ca să eşueze. Acum, acei politicieni sunt ori în închisoare, ori în atenţia DNA.

Deşi DNA face o muncă foarte necesară de curăţare a grajdurilor lui Augias în România, aceasta se ocupă, totuşi, numai de partea reactivă, penală a justiţiei. Nu e în competenţa DNA şi partea activă a justiţiei, cea civilă, de realizare a drepturilor, în contracte, în negocieri, în arbitraje sau în justiţie. Or, în această privinţă, după un scurt reviriment jurisprudenţial şi de recăpătare a încrederii în justiţie de către cetăţenii români, sesizabil în perioada 2010-2014, în prezent asistăm la un recul, cu potenţiale consecinţe dramatice pentru încrederea în lege şi justiţie în România.

Anii 2010 -2014 au marcat apariţia în România a litigiilor colective, de tip class action, în care cetăţenii, aliaţi în ideea comună a realizării drepturilor lor, au dat în judecată bănci, autorităţi de stat, fiscul român etc., în toate acele cazuri în care au simţit că sunt victimele unor abuzuri. Litigiile colective, precum ştiţi, sunt mai ieftine, mai concentrate (de unde posibilitatea unei reale egalităţi a armelor) şi, cel mai important, sunt eficiente. Odată cîştigat un astfel de proces, precedentul judiciar creat este atît de puternic încît profesionistul sau autoritatea care ar mai fi tentat(ă) să abuzeze de puterea sa se va abţine în viitor de la acest tip de abuz.

Dar acest tip de litigii a fost încă de la început dezavuat de establishment-ul bancar din România, pentru că astfel de litigii sunt mai greu de cîştigat, de neutralizat sau de anonimizat de către băncile pârâte.

Din păcate, aceste litigii sunt în prezent dezavuate şi la nivel de conducere administrativă a instanţelor. Nu există niciun motiv legal sau de natură managerială pentru ca aceste litigii să fie descurajate. Dimpotrivă. Există lege pentru aceste procese şi există probe certe că ele sunt mai eficiente şi mai puţin costisitoare pentru sistemul judiciar. Cu toate acestea, în ultimele luni, dosarele colective sunt "sparte" în sute sau chiar mii de dosare individuale, fără dezbatere şi fără minimul efort de observare a identităţii problemelor de drept, ridicate în colectiv de mii de reclamanţi.

În primul rînd, "spargerea" dosarelor colective în sute de dosare individuale este o acţiune tipică de descurajare. Un litigiu individual este de 5-6 ori mai scump, per capita, decît unul colectiv. Or, precum rezultă din instrumente ale Dreptului Uniunii Europene, consumatorii, de regulă, nu apelează la justiţie pentru a-şi realiza drepturile mai ales din motive de costuri legale inhibitorii.

Băncile, în mod evident, se bazează pe această reţinere. Ele ştiu că un proces costă, de aceea continuă să abuzeze de puterea lor.

Iritant din acest punct de vedere este faptul că există o circulară a CSM - urmată cu sfinţenie de unii şefi de instanţe - care împarte dosarele după grade de dificultate, iar încărcarea cu dosare noi este dată de numărul de puncte acumulate per dosar. Un dosar colectiv cu 200 de reclamanţi este punctat cu 271 de puncte. Un dosar individual cu un singur reclamant şi cu un singur pârât este punctat 8 puncte. A împărţi un dosar colectiv de 200 de reclamanţi în 200 de dosare individuale înseamnă a ridică punctajul de la 271 la 1600, printr-un simplu artificiu aritmetic. Debarasarea instanţelor de prea multele dosare care sunt în prezent pe rol nu se poate face cu sacrificarea dreptului de acces la justiţie şi cu aneantizarea sentimentului de încredere a cetăţeanului în sistemul său naţional de justiţie.

Pe de altă parte, de la nivel de conducere a BNR şi de lobby al sistemului bancar li se indică oamenilor să nu mai apeleze la avocaţi, ci să aştepte de la bănci să îi cheme pentru negocieri individuale. Nu doar că nu există reale negocieri individuale cu băncile (acestea "negociază" cu executarea silită pe masă), dar acolo unde li se acordă consumatorilor unele facilităţi minore li se impun acestora, prin acte adiţionale, atît renunţări la drepturi aferente calităţii de consumator, cît şi renunţarea la procese actuale sau viitoare contra băncilor. Acest comportament nu numai că nu este democratic; el este de natura terorismului financiar.

Conducerea BNR aruncă pe avocaţii care îi reprezintă pe consumatori vina şi responsabilitatea pierderilor băncilor antrenate de propria iresponsabilitate şi de propria exuberanţă iraţională din anii de boom imobiliar. Vocile care transmit acest mesaj fals sunt guvernatorul BNR şi întregul cor al purtătorilor săi de cuvînt. Acest mesaj fals construieşte convingerea opiniei publice că băncile nu au nicio vină pentru consecinţele crizei economice în România şi determină indirect, dar foarte eficient, convingerea unor magistraţi că nu există vinovaţi şi că riscul trebuie cantonat pe consumator. De aici convingerea consumatorilor că nu se pot lupta în justiţie cu băncile, pentru că vor pierde. Dacă nu reuşeşte, în mod credibil şi eficient, să dea vină pe avocaţi, establishment-ul bancar aruncă vina pe Banca Centrală a Elveţiei, pe falimentele corporatiste, pe presa ostilă şi, în general, pe oricine şi orice, numai să nu cadă vina pe bănci şi pe autoritatea de control şi supraveghere a băncilor. Dar aceeaşi BNR declara că în anul 2014 a formulat 37 de plângeri penale contra a zece bănci.

În anii 2013-2014, BNR cerea chiar construcţia de instanţe specializate pe litigii contra băncilor, pe considerentul - dăunător pentru încrederea în justiţie - că instanţele obişnuite nu sunt suficient de specializate pentru acest gen de litigii. Ideea indusă în mod insidios este aceea că numai BNR şi cîţiva iniţiaţi se pot implica în aceste afaceri judiciare alchimice. Aceasta nu este justiţie de secol XXI, ci justiţie de tip inchizitorial, de Ev Mediu. Pe de altă parte, aceste litigii vizează viaţa de zi cu zi a cetăţenilor, care nu sunt doar consumatori, ci şi titulari de drepturi. Ei îşi văd averea, libertatea şi bunăstarea familiilor periclitate de modul în care se derulează contractele şi litigiile lor cu băncile. Ei sunt legaţi pe termene foarte lungi (25-30 de ani) de bănci în aceste contracte sufocante şi în care au fost înşelaţi încă de la început. Ei sunt permanent ameninţaţi cu evacuarea din case. Ei sunt cei afectaţi la nivel psihologic şi socialmente ruinaţi de aceste relaţii juridice. Ei ar trebui să fie încurajaţi să îşi dea în judecată stăpînii, pentru a redeveni liberi. Sclavia contractuală modernă nu poate fi eradicată cu aşteptări nerealiste şi cu ipocrizia "negocierilor" cu băncile.

În SUA, băncile care i-au înşelat pe consumatorii americani de credite au fost penalizate drastic de Justiţia americană, în litigii de tip class action. Autorităţile, precum şi instituţii ca agenţiile de garantare (Fannie Mae şi Freddy Mac) şi fondurile de pensii au primit despăgubiri pentru pagubele cauzate de exuberanţa iraţională a băncilor în timpul perioadei creditelor sub - prime (2007 - 2008). Acolo Justiţia a putut fi independentă, faptul că băncile erau prea mari nescutindu-le de eşec. Acolo, băncile nu au fost prea mari pentru a eşua. Cum facem acelaşi lucru şi în România, pentru a evita concluzia că ne-am născut în ţara nepotrivită? Cum facem ca în România să dispară sentimentul că legile sunt făcute într-un fel pentru bogaţi şi altfel pentru săraci?

Contractele bancare sunt tipizate în România. Nu există diferenţe de esenţă (şi, uneori, nici de amănunt) între consumatorii individuali ai creditelor de retail în România. O clauză abuzivă într-un contract se regăseşte identic în milioane de contracte. O soluţie judiciară care să vizeze astfel de clauze abuzive ar trebui să fie aceeaşi pentru toate aceste contracte, care nu sunt diferite între ele. Ei bine, nu este aşa în România. Sunt sute de cazuri individuale în care clauze abuzive sunt evacuate din contracte şi două - trei cauze colective în care aceste clauze, aceleaşi, sunt considerate corecte. Care este explicaţia?

Soluţiile în cazurile colective sunt covârşitoare sub raportul importanţei. În afară de faptul că sunt mult mai notorii, provocînd discuţii în presă, aceste soluţii arată clar că acele contracte incriminate au o problemă generică, şi nu una concentrată pe o singură persoană. Aceasta înseamnă că banca trebuie să îşi revizuiască toate contractele care au această problemă generică, ceea ce nu este în acord cu cash flow-ul băncii şi cu expectaţiile sale de profit ilegitim. Pur şi simplu, banca nu poate să piardă, asta ne spune BNR. Chiar şi când câştigurile sunt obţinute prin fraudă. În plus, soluţiile colective sunt mai ieftine - pur şi simplu, omul îşi poate permite un astfel de proces în alianţa procesuală cu alţii, ceea ce nu este cazul într-un proces individual. Şi procesele colective sunt mai puternice ca arme judiciare: alianţa procesuală de reclamanţi poate lupta de pe poziţii egale cu banca, ceea ce nu este cazul unei lupte între banca hiper-bogată şi consumatorul insignifiant ca putere ecomomică şi juridică. De aceea, întreaga armată de lobby, plus establishment-ul bancar şi judiciar, par să îşi fi propus descurajarea acestui tip de proces, începînd cu finalul anului 2014. Pentru credibilitatea sistemului judiciar român, această strategie este dezastruoasă. Pentru democraţie, este catastrofal, întrucît cetăţeanul va crede că, la fel ca în comunism, legea şi justiţia nu sunt pentru oamenii de rând, ci doar pentru privilegiaţi.

Precizez că ideea de a va adresa o scrisoare deschisă nu îmi aparţine, dar am îmbrăţişat-o, întrucît, din discuţiile publice din mass-media şi de pe site-urile de socializare, a rezultat că oamenii se aşteaptă la o reacţie oficială a guvernului SUA faţă de cele mai sus arătate. De aceea îmi exprim speranţa că această scrisoare, inedită, recunosc, îşi va găsi ecoul aşteptat. Sper că, de acum, în preocupările dvs. relative la justiţia din România, va fi inclus şi acest domeniu, alături de cel al justiţiei penale, gestionate în prezent atît de eficient de DNA.