Secolul post-fascismelor şi viitorul post-democraţiei

Filiaţia este directă şi incontestabilă. Partidul pe care Giorgia Meloni l-a condus la succesul electoral de duminica trecută, Frateli d'Italia, pivotul în jurul căruia s-ar putea construi guvernarea de dreapta care să o instaleze în fotoliul de prim ministru, are ca rădăcină istorică fascismul musolinian. Mişcarea Socială Italiană a revenit pe scena politică a peninsulei imediat după al doilea război mondial sub bagheta lui Giorgio Almirante, fascist de suşă primară şi membru în guvernările musoliniene. Partidul a supravieţuit, fără relevanţă electorală în întreaga perioadă a unei democraţii mereu nesigure, dominată de confruntarea dintre democraţia creştină şi blocul socialist, respectiv euro-comunist. Lucrurile s-au schimbat semnificativ în era post-comunismului, după 1990, odată cu ascensiunea lui Gianfranco Fini la conducerea partidului şi asaltul electoral asupra Romei din 1993.

Fini rebrenduieşte partidul, devenit Alianţa Naţională şi participă la cel mai înalt nivel în guvernările Berlusconi: vice-premier şi ministru de externe, Preşedinte al Camerei Deputaţilor. Aşa cum Fini crescuse la umbra lui Almirante, Meloni este lăstarul crescut la umbra lui Fini, sub îndrumarea căruia a urcat de la "subsolul" mişcării de tineret a partidului, la ultimul etaj al conducerii partidului, pe care îl rebrenduieşte, a doua oară, pentru a deveni ceea ce este astăzi, Fratelli d'Italia. Evoluţiile politice din Italia aruncă o lumină specială asupra unui fenomen mult mai larg în politica post-democraţiilor secolului XXI. Aşa cum Meloni însăşi a remarcat, fenomenul creşterii electorale a unor partide care au preluat o parte din moştenirea fascistă a secolului trecut nu mai este deloc o "curiozitate locală". Avem partide cu scoruri electorale marcante atît în Franţa, cît şi în Germania. Şi, nu numai. Secolul XXI, cel puţin în această primă parte, cunoaşte o resurecţie semnificativă a diferitelor tipuri şi varietăţi de "soluţii politice" inspirate sau direct moştenite de la fascismul de secol XX. Astfel încît, putem să vorbim astăzi despre variante ale unui revigorat "post-fascism". Există trăsături comune şi cîteva elemente de diferenţiere faţă de moştenirea istorică. Fascismele "secretate" în acest început de secol de post-democraţiile din zona euro-atlantică s-au lepădat, cel puţin declarativ, de anti-semitism şi de holocaust-ul generat de transformarea acestei "componente ideologice" în politica de stat a exterminării metodice a evreilor şi a comunităţilor evreieşti. Ceea ce s-a păstrat, însă, este rădăcina "străinului vinovat", unde locul evreilor a fost luat de emigranţii de orice origine ar fi ei. Sau, într-o formă încă şi mai "edulcorată" de angajamentul patriotard de a pune înainte de orice şi înaintea oricui cerinţele, nevoile, obiectivele şi interesele "omului local", "francezul", "italianul", "germanul" etc., respectiv ale entităţilor statale care-l reprezintă, Italia, Franţa, Germania. Se recunosc uşor, astfel, elementele de discurs politic ale lepenismului Mişcării Naţionale, sau ale "neo-germanismului" Alternativei pentru Germania. Aceste varietăţi politice cu rădăcini în fascismul european clasic au lăsat în dulapul scheletelor istorice şi componenta anti-democratică. Noile partide recunosc mecanismele democratice ca esenţiale pentru societăţile lor, beneficiază de ele pentru a îşi exercita influenţa politică şi a decide elemente şi politici ale guvernării, direct prin accesul la putere sau indirect prin presiunea parlamentar-electorală. Post-fascismele post-democraţiilor occidentale se înfăţişează mai degrabă ca forme ale neo-naţionalismului, mişcări contestatare ale europenismului instituţionalist de tip bruxellez şi ale promovării unei reorganizări semnificative a agendei publice, respectiv a setului de valori pe care îl serveşte, subminînd sau înlăturînd cu totul politicile pro-elgbt ale multiculturalismului, reconfigurînd religia şi instituţiile religioase în spaţiul public, opunîndu-se formelor alternative de familie şi recunoaşterii lor legale, contestînd supremaţia decizională şi, mai general, rolul politic dominant al birocraţiei generate de dezvoltarea instituţională a Uniunii Europene, respectiv supra-integrarea europeană ca soluţie panaceu pentru problemele societăţilor locale. Cîteva dintre elementele de identificare ale post-fascismelor de secol XXI se regăsesc chiar şi în Statele Unite, adunate sub faldurile "trumpismului". Componenta "străinului vinovat" este mai mult decît pregnantă, ca şi contestarea vehementă a politicilor generate de ideologia "corectitudinii politice" promovate agresiv de guvernările democraţilor, etichetate la pachet ca "socialiste" sau mai rău. Pe urmele moştenirii fascistoide, Trump şi trumpismul au generat un neobişnuit pentru America "cult al liderului politic". De asemenea, trumpismul marchează încercarea embrionară de creare a unor structuri partinice para-militare, capabile să intervină direct, prin forţă, în punctele/momentele cheie ale procesului politic pentru susţinerea liderului.

În spaţiul european, Rusia putiniană reprezintă un alt tip de post-fascism, generat de pseudo-democraţia constitutivă a noului republicanism instituit odată cu reapariţia pe harta geo-politică a lumii a Rusiei ca actor cu atribute statale depline. Cultul oficial al liderului, crearea unei "armate personale" ca element de control şi influenţă politică asupra adversarilor şi contra-candidaţilor, ideologia recuperării istorice care susţine agresiunile armate şi anexările teritoriale din Georgia şi acum, pe scară încă şi mai extinsă, din Ucraina, toate sunt elemente constitutive ale unui "post-fascism de stat" în plină eflorescenţă. Susţinut, de o parte însemnată a populaţiei. Cel puţin pînă de curînd, pînă la decizia mobilizării parţiale.

Ce spun toate aceste evoluţii despre viitorul post-democraţiilor occidentale? În primul rînd că incertitudinea viitorului este mai mult decît o certitudine. Lumea, şi prin asta înţeleg atît lumea politicii, cît şi lumea oamenilor de rînd, a alegătorilor, caută deja soluţii post-democratice şi nimeni nu se mai sfieşte să le caute în tomberoanele cel mai rău mirositoare ale istoriei. Orizontul post-democraţiilor stă închis, deocamdată, între fereastra autocraţiilor de tip putinian şi soluţia hiper-naţionalismelor cooperant-competitive. Cît de cooperant şi în ce modalităţi competitive, în ce măsură confrontaţionale, nimeni nu poate spune deocamdată, după cum nu se poate anticipa dinamica unui sistem politic internaţional bazată în aceşti noi piloni post-democratici. Poate fi "războiul sfîrşitului lumii" sau doar un scurt şi negru intermezzo cu deschidere către inventarea unui sistem post-democratic stabil sau către reinventarea democraţiei.