Securitate sau libertate?

Acum un an, chiar pe 11 ianuarie 2015, în piaţa Republicii din Paris, avea loc marea manifestaţie de solidaritate (1,5 milioane de participanţi la Paris şi peste 4 milioane de manifestanţi în Franţa) de după atacurile teroriste, islamiste, antisemite şi liberticide care au făcut 17 victime la Charlie Hebdo din 7 ianuarie, în Montrouge - în 8 ianuarie şi la magazinul Here Cache din piaţa Vincennes - în 9 ianuarie. Atunci, lideri politici din întreaga lume manifestau alături de parizieni pentru a demonstra, aproape a exhiba, credinţa în valorile democraţiei şi ale societăţii libere. După un an, tot într-o zi de duminică, ca şi atunci, pe 10 ianuarie 2016, şi tot în aceiaşi piaţă, o altă manifestaţie, de încheiere a ciclului de comemorare a victimelor atentatelor de acum un an, s-a desfăşurat sub atentul control al poliţiei. Presa franceză relata de la faţa locului că puţinii participanţi la acest miting (doar câteva mii de persoane, la o ceremonie mai degrabă oficială) comemorativ au trecut prin baraje de securitate şi au fost controlaţi de două ori înainte de a ajunge la locul manifestaţiei. Ce a mai rămas după un an din apărarea valorilor democraţiei şi libertăţii? Ce fel de libertate e aceea care se desfăşoară sub protecţia barajelor de poliţie?

Sigur, între timp au mai avut loc şi atentatele din 13 noiembrie de la Paris, dar privind retrospectiv constatăm că teroriştii au câştigat. Libertatea a fost înlocuită de securitate. Rocada dintre cele două valori dă seama despre o schimbare esenţială în viziunea despre democraţie. De fapt, teroriştii au reuşit să-şi atingă obiectivele: frica a luat locul încrederii. Societatea - nu doar cea franceză, ci cea mondială - este dominată de temeri şi renunţă atât la prioritatea libertăţii, cât şi la construcţia egalităţii în favoarea promovării securităţii. În acest "sat globalizat" în care trăim, dominat de o mass media care face rating din propagarea temerilor de tot felul, terorismul se propagă cu viteza internetului. Şi, aşa cum explica într-un interviu apărut duminică, 10 ianuarie, în Liberation Flemming Rose, cel ce a coordonat acum mai bine de zece ani apariţia celebrelor caricaturi daneze ale lui Mahomed în Jyllands-Posten, "teroriştii au câştigat. Această bătălie, în orice caz.". Însă continuă, într-o manieră trist-optimistă "lupta pentru libertatea de expresie este un război fără sfârşit. Fiecare generaţie trebuie să ducă propriile sale lupte. Este un război pe care nu veţi şti niciodată cu certitudine dacă-îl veţi câştiga.". Oare generaţia Facebook, căreia îi revine biologic rândul să ducă această luptă, este pregătită să-l poarte? Va putea să protejeze libertatea în toate formele ei? Căci ultraconservatorismul ambiental nu pare tocmai compatibil cu libertatea. Ca să nu mai vorbim despre democraţie, care este deja sacrificată pe altarul securităţii, fie aceasta individuală şi internă, fie internaţională.

Dar este oare discursul securitar, rasist, xenofob o noutate? Deja totalitarismele secolului trecut îl promovaseră, speculând fricile cotidiene şi efectele crizelor democraţiei şi economiei liberale, transformând prin tehnicile propagandei temerile în ură. Odată cu căderea comunismului şi visul "sfârşitului istoriei" inhibiţiile apărute după al doilea război mondial, mai ales cele privind rasismul, au dispărut. Dintr-odată "politica corectă", altfel spus politeţea fără de care nu poate exista o comunitate politică armonioasă (care prin însăşi natura sa este "politicoasă", adică co-ordonată), este abandonată. Aşa că, încă de la începutul acestui mileniu, discursul rasist şi securitar se reinstalează, din ce în ce mai bine, în spaţiul politic. Iar victoria sa de etapă este mai întâi una ideologică, propagată cu viteza luminii de noile tehnologii. Iar democraţiile liberale, imperfecte şi complezente faţă de majorităţile fabricate, nu sunt deloc imune în faţa tendinţelor liberticide.