Semnale greşite

Şoferii cu şcoală ştiu că anticiparea mişcării automobilului din faţă, mai ales în situaţiile cu probabilitate mare şi cu mai multe variante de schimbare a direcţiei de mers, este cheia siguranţei în trafic. Pentru asta, prima în-trebare esenţială este: "Spune ce face?", adică o să mă anunţe şi pe mine, cu un semnal, în care direcţie merge? Dacă nu, atunci sunt obligat să iau repede măsuri (viteză, direcţie, spaţiu de frînare) ca să nu mă intersectez fatal cu colegul meu de trafic care, în 80% din cazuri, se comportă ca un autist. Nu aude, nu vede şi mai ales nu poate concepe că mai sunt şi alţii care circulă odată cu el în aceeaşi direcţie, ori în direcţii diferite; alţii care, pentru siguranţa tuturor, au nevoie de informaţie despre ceea ce face şi ce gîndeşte el la volan! Dacă eşti şofer adevărat, cu "şcoala vieţii", atunci îţi pui obligatoriu şi a doua întrebare, încă şi mai importantă: "Face ce spune?", adică o s-o ia în direcţia în care, eventual, a semnalizat şi dacă nu, de ce resursă (spaţiu, timp, viteză) am nevoie ca să evit coliziunea? În România, fără această a doua precauţie, devii sigur client al vreunui spital de urgenţă, ori mai rău!

Tot aşa, în politică, semnalele greşite sunt "cheia" accidentelor grave, soldate cel mai des cu scoaterea din trafic definitivă, ori pe o lungă durată a conducătorilor şi pasagerilor. Dacă te uiţi cum circulă partidele noastre şi unele dintre figurile cele mai reprezentative ale lor, te iei cu mîinile de cap; traficul auto este parfum de flori, faţă de erorile din circulaţia de pe drumurile pline de hîrtoape ale politicii româneşti! Iau cîteva exemple, la întîmplare.

Pericolul ca guvernarea, în România, să se scufunde în criză devine mai mare cu fiecare zi. Tabloul general este acela al unui vehicul condus de un şofer ce nu distinge bine frîna de acceleraţie, dar s-a angajat pe un drum strîmt de munte, mărginit de o parte de peretele de unde se rostogolesc tot mai des bolovani, de cealaltă, de o prăpastie din care nu te mai salvează nici mama smurd-ului, iar din faţă vine spre el un trailer agabaritic! Eşecul guvernării, aproape sigur, într-o situaţie de această complexitate, nu m-ar îngrijora atît, dacă n-ar fi o şansă atît de mare ca, în actualele condiţii, coliziunea cu consecinţele crizei sistemului economic global să accidenteze grav întreaga suflare a societăţii româneşti. Ce fac principalii actori politici ai guvernării noastre în aceste condiţii grele de trafic politic?

Preşedintele se întîlneşte cu lumea bancară şi dă semnalul că nimic nu ni se poate întîmpla, "bussiness as usual!"; bursele o să-şi revină (nici oracolul de la Maglavid n-a avut curajul să fie atît de radical în predicţii!), vor fi şi bani suficienţi, desigur, dacă guvernul are grijă să ne mai umble prin buzunare şi să ia de acolo nu doar ceva mărunţiş, ci cam jumătate din veniturile care ne-au mai rămas. Chiar presupunînd (prin absurd!) că toate aceste premise sunt corecte, semnalul de care aveam nevoie nu era o compresă pentru nervii noştri prea încordaţi, ci unul care să ne spună clar, răspicat, ce vrea şi ce poate să facă guvernul, înainte de a constata că nu mai este nimic de făcut! Un semnal din care să reiasă în ce direcţie merge, cu ce viteză şi dacă nu cumva a luat-o definitiv spre calea prăpastiei! Despre semnalele premierului nu mai este cazul să vorbesc. Automobilul său nu are decît claxon! Unul care strigă tot mai des, mai tare şi mai răguşit că totul este bine şi o să ajungem la destinaţie întregi şi nevătă-maţi; datorită iscusinţei sale, se subînţelege! Ca să ne convingă, probabil, că nimeni nu-l ia în serios, nu doar aici, la noi acasă, Domnia sa a făcut o călătorie pînă la celălalt capăt al lumii, în China, unde şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului în camera de hotel, studiind atent CNN-ul şi BBC-ul! Pe vremurile astea de criză ne costa mai puţin dacă făcea exerciţiul din sufrageria proprie, ori chiar din cabinetul de la Palatul Victoria! Cine sunt eu, însă, să dau lecţii de economie unui guvern care ştie atît de bine să facă economii din buzunarele noastre şi risipă din tot ceea ce adună la buget?

La volanul opoziţiei, încă şi mai multă jale! Domnul Ponta pare că n-a avut încă timp nici măcar să desluşească semnificaţia semnelor de circulaţie, din codul rutier al politicii! Ţara arde şi baba se piaptănă! Ce-l preocupă pe dînsul nu este să ne dea un semnal clar din partea partidului pe care (nominal) îl conduce, nu să ne dea speranţă, cu studiile în mînă, că odată venit la putere ştie cum să schimbe vitezele şi cum să evite derapajul fatal pentru România, nu să zdrobească sub greutatea criticilor lipsa de consistenţă a guvernării. NU! Dînsul este preocupat să ne semnaleze că este tot mai obsedat de o anume doamnă ministru, Udrea; că ar vrea să gă-sească un remediu prin care să pună capăt, printr-o lege (utopic, desigur!), pomenilor electorale, inventate de propriul său partid şi exersate ulterior, pînă astăzi, de toate formaţiunile politice! În sfîrşit, domnul Ponta ne semnalează că este preocupat de ce-o să se întîmple dacă se întîmplă să se-ntîmple să cîştige alegerile, iar Preşedintele Băsescu nu o să nominalizeze un premier al coaliţiei sale! Nu că previziunea ar fi lipsită de importanţă, dar ceea ce vor alegătorii să audă şi să vadă sunt semnalele credibile că domnul respectiv şi partidul său chiar înţeleg ceva despre ceea ce va însemna guvernarea României în condiţiile de după 2012 şi mai ales că au oamenii şi soluţiile, fie şi parţial schiţate, pentru agenda de criză drastică pe care ne-o impun inexorabil realitatea şi lungul şir de erori de guvernare de pînă acum! Aiurea semnalizează şi domnul Crin Antonescu, preocupat cum ni se arată, tot mai mult, de abisurile filosofice ale întrebării "Cine este şi ce vrea Dinu Patriciu?" şi tot mai dezinteresat de statutul şubred al credibilităţii sale politice, din perspectiva unei viitoare candidaturi prezidenţiale.

Iar noi, pietonii, ce să facem în condiţiile acestea? Dacă ar fi vorba despre traficul auto, v-aş îndemna să vă feriţi cît mai mult de arterele şi de intersecţiile periculoase. În politică, însă, precauţia şi fereala nu sunt cîtuşi de puţin soluţii care să ne pună la adăpost de consecinţele gravelor erori de conducere. Singura atitudine responsabilă este să ieşim în trafic, aşa pietoni cum ne găsim, chiar cu riscul de a fi zdrobiţi, ori ignoraţi de bolizii bezmetici, pentru a impune în trafic regulile prin care să evităm, dacă nu toate pericolele, măcar pe cel mai grav: căderea tuturor în prăpastie.