SF politic

Decizia de a face dintr-o regiune, fie ea şi autonomă, un stat de sine stătător, pornind de la faptul că guvernul central în loc să o administreze şi să găsească soluţii la problemele locale a preferat, la un moment dat, să declanşeze un soi de război împotriva populaţiei, echivalează cu trecerea Rubiconului. Un prag fără de întoar­cere, dincolo de care se află o lume în care normele dreptului internaţional sunt mult mai puţin sigure, iar organizaţii de tipul ONU sau OSCE seamănă mai degrabă cu personajele încremenite dintr-un muzeu al figurilor de ceară decît cu nişte apărători vii ai drepturilor statelor membre.

Ca de obicei, în situaţii limită, se pune întrebarea, care l-a făcut celebru în lumea intelectualilor chiar şi pe Lenin: Ce-i de făcut?

Abordările convenţionale se împart în două tabere.

Prima recomandă, simplu, să o luăm încetişor şi să încercăm să soluţionăm problemele una cîte una, aşa cum se prezintă. Noul stat nu este în stare să se administreze? Nu-i nimic, îi trimite Uniunea Europeană un "corp expediţionar" de funcţionari, vameşi, poliţişti, judecători etc. capabili să administreze ţara, în locul guvernului care, în afară de declararea independenţei, nu mai este în stare să facă nimic altceva! Noul stat nu are economie proprie şi nici nu dă semne că ar putea dezvolta prea repede una? Ce-are a face! Generoasele state donatoare vor face să curgă în conturile noului guvern milioane de euro şi dolari, ca să poată fi acoperite cheltuielile curente; Banca Mondială va fi cît se poa­te de generoasă cu împrumuturile pentru planurile de dezvoltare, chiar dacă guvernul noului stat nu poate nici măcar să le pună pe hîrtie; Uniunea Europeană o să scoată şi ea din rezervele proprii resurse financiare şi ajutoare de tot felul, ceea ce ar trebui să fie suficient pentru ca, măcar un an-doi, nimeni să nu moară de foame. La nevoie, toată lumea o să închidă ochii la activităţile de contrabandă, trafic ilegal de persoane, mărfuri şi alte produse de larg consum, cu care se ocupă importanţi membri ai Guvernului, desigur, numai şi numai din dorinţa de-a furniza populaţiei, ce şomează în proporţie de peste 50%, mijloacele de trai decent nece­sare! În rest, toate bune şi frumoa­se!

A doua abordare pleacă de la premisa că noua entitate nu trebuie recunoscută ori, chiar dacă a fost recunoscută de unele state, participarea la activităţile şi instituţiile comunităţii internaţionale trebuie amînată cît mai mult posibil, trebuie chiar împiedicată definitiv. Noul stat trebuie confruntat cu slăbiciunile sale, încă din prima zi, tocmai pentru a se vedea că baza juridică a existenţei sale este şubredă, ca să nu zic inexistentă, că lumea are mult mai mult de pierdut de pe urma încălcării drepturilor suverane ale Serbiei, aşa odioasă cum a fost ea în timpul regimului Miloşevici, decît are de cîştigat de pe urma acceptării unui guvern cu mai multă experienţă în contra-insurgenţă, acţiuni paramilitare şi contrabandă decît în materie de democraţie, liber­tate şi respectarea drepturilor omului.

Dar dacă, pentru un moment, am lăsa înţelepciunea convenţională de o parte şi ne-am aventura pe tărîmul SF-ului politic? Ce-ar putea face România ca să contribuie pozitiv la ieşirea din impas?

Date fiind regăsitele relaţii de strînsă prietenie cu Serbia şi faptul că ne aflăm pe aceeaşi poziţie în privinţa temei Kosovo, o soluţie ar fi ca cele două ţări să formeze degrabă un nou stat federal, o Uniune, aici, pe cursul mijlociu şi de jos al Dunării. E drept, Româ­nia nu are nicio experienţă de tip federal, dar Serbia, în schimb, are pentru doi! Cele două state îşi menţin dreptul de secesiune, îşi păstrează instrumentele de guvernare statale - Parlament, Justiţie, Guvern. Noutatea ar fi că, în plus, sunt generate cîteva ins­tituţii reprezentative la nivelul Uniunii: O cameră Federală şi un Guvern care să administreze în comun doar problemele Apărării şi ale Politicii Internaţionale. Noua Uniune ar avea avantaje masive pentru fiecare din cele două componente. Serbia ar deveni membră a NATO şi a Uniunii Europene înaintea Albaniei şi oricum înaintea Kosovo, ceea ce-i va oferi mijloace politice de presiune, foarte puternice, în încercarea de a pune capăt rebeliunii regionale din Kosovo, transformată în independenţă. România ar trece hotărît din categoria statelor europene mici în cea a mijlociilor, cu creşterea corespunzătoare a puterii de vot în UE şi cu toate celelalte avantaje ce rezultă din noile vecinătăţi şi oportunităţi de dezvoltare. Mai mult, exemplul ar putea deschide calea pentru ca R. Moldova, stat suveran, să devină membru al noii Uniunii. Aşa cum Rusia a făcut o Uniune cu Belarus, de ce n-ar face şi România una cu Serbia şi R. Moldova! Cît despre forma statală, Uniunea ar avea numai de cîştigat dacă ar deveni o monarhie- republicană.

Trăiască Regatul Unit al României, Serbiei şi Moldovei!