Şi cu violoncelul ce facem?

Există oameni care nu pot trăi fără ideea că realitatea trebuie să aibă o noimă. Atunci când sunt din cale-afară asaltaţi de fără-de-noima aceleiaşi parşive realităţi, fiecare scapă cum poate: unii în braţele drogurilor, alţii în braţele pasiunilor mistuitoare, alţii se apucă să rezolve Marea teoremă a lui Fermat, alţii se pun pe călătorii în jurul lumii ori fac ascensiuni pe vulcanii noroioşi, alţii dau definitiv drumul hăţurilor raţiunii şi devin "melancolici" de profesie, iar alţii, puţini cei drept, atinşi de geniu, încearcă să se salveze demonstrînd că se pot inventa ficţiuni şi mai tari decît ficţiunile realităţii. Aceştia sunt cei cărora lumea modernă le datorează un tip special de creaţie, de care noi ceilalţi suntem fascinaţi: ficţiunea. Ficţiunea din care au fost extrase şi ultimele impurităţi ale logicii. Ficţiunea absurdă.

Ce mă fac eu, deci, care trebuie să explic cum şi de ce se mişcă viaţa politică a României aşa cum se mişcă, dacă ea, viaţa politică, nu are nicio noimă? Recurg la arta maeştrilor! Pentru editorialul de azi, eram aproape sigur că am să transcriu, cuvînd cu cuvînt, celebra schiţă a lui Caragiale, "Căldură mare", după care am să vă invit pe dumneavoastră, cititorii ziarului Bursa, să comparaţi arta cu realitatea. Şi dacă nu se potrivesc, să-mi rază mie mustăţile, vorba lui Tipătescu care, evident, n-avea mustaţă! Dar, pentru că zilele acestea trăim cu toţii sub pavilionul Tîrgului de carte şi au început să se audă din nou voci despre un posibil candidat din România la Premiu Nobel pentru literatură, îl las pe Caragiale curriculelor şcolar-universitare şi mă grăbesc să-mi depun candidatura. Nu, nu în sensul că eu aş fi un candidat potrivit pentru a înnobila creaţia literară a României, ci în sensul că am şi eu un candidat, pe care-l susţin, despre care cred că este calificat la Nobelul literaturii. Cu triunghiul Caragiale, Ionesco, Vişniec, plus Urmuz şi Tzara, literatura noastră domină autoritar creaţia ficţiunilor absurde, ca oglindă a lumii. Cum ceilalţi au trecut de şansa încoronării nobeliare, ar putea-o face cel mai tînăr, în numele triumviratului şi al întregii literaturi române, mai bine decît oricine altcineva! Opinia mea, desigur! Aşa că, azi, în loc de Caragiale, am să-mi tratez cititorii cu Vişniec!

În piesa al cărui titlu l-am împrumutat, fără încuviinţarea autorului, pentru acest editorial, trei personaje, fără nicio noimă, se află în aceeaşi încăpere, fără niciun rost, cu un al patrulea personaj, care cîntă la violoncel, evident, fără nicio urmă de logică situaţională sau relaţională cu celelalte trei sau cu orice altceva! Muzica este frumoasă, nu deranjează pe nimeni, dar cele trei personaje, din motive care de care mai fără de motiv, încep să fie deranjate de omul care cîntă la violoncel. În cele din urmă, îl dau cu forţa afară din încăpere, moment în care unul dintre complotiştii fără rost îşi pune întrebarea hamletiană: "Şi cu violoncelul ce facem?" Ei bine, această superbă organizare literară a unui crîmpei de "fără de noimă" este descrierea-explicaţie ideală a actualităţii fierbinţi a vieţii noastre politice.

Tot ceea ce este necesar pentru a înţelege ce şi de ce se întîmplă în România politică a zilelor noastre se reduce la aceste personaje: Omul cu violoncelul; Bărbatul cu ziarul; Bătrînul cu baston şi Doamna cu voal, devenind, la sfîrşitul piesei, Doamna cu violoncelul. Totul, dar absolut totul este despre cum se străduiesc doi bărbaţi şi o femeie să-l dea afară dintr-o cameră pe cel cu violoncelul. Realitatea, însă, bate ficţiunea, pentru că în piesa lui Vişniec rolurile personajelor rămîn neschimbate, în timp ce în "piesa realităţii" personajele schimbă rolurile, între ele, chiar în timpul aceluiaşi act!

Mai există, totuşi, o diferenţă masivă între realitate şi personajele lui Vişniec! La sfîrşitul acţiunii lor fără de sens, singura consecinţă pentru ele, singurul lucru cu care s-au împovărat este o întrebare: ce urmează să facă cu violoncelul? Personajele realităţii nu vor avea această problemă. Violoncelul va fi repede valorificat pe piaţa liberă, sălbatică şi atît de înfloritoare la noi, a instrumentelor muzicale, cu profit masiv, cel mai probabil pentru doamna cu voal, care, nu se ştie cum, a devenit, la sfîrşitul piesei, doamna cu violoncelul.