Singurătatea politicianului de cursă lungă

Cît de repede va trece mahmureala generată de aburii victoriei, ori spleen-ul generat de visul neîmplinit al puterii, este o chestiune care nu interesează decît jurnalele personale ale actorilor ce joacă rolurile principale în piesa şchiopă a politicii noastre. Ceea ce ne interesează pe noi este cît de repede vor fi capabili să reacţioneze cu măsuri care să fie de folos, pentru cei a căror viaţă depinde de păstrarea brumei de coerenţă socială care ne mai ţine împreună. Surpriza neplăcută pentru liderii politici responsabili de luarea acestor decizii este că se găsesc mai singuri ca niciodată. Dacă aceste alegeri au arătat ceva ce nu poate fi negat de nimeni este tocmai ruptura imensă, cimentată, între politicieni şi restul societăţii româneşti. Care ruptură, cînd în spatele fiecăruia sunt cîte cinci milioane de voturi şi mai bine? Păi, tocmai asta este problema: în realitate nu pot conta decît pe nişte bucăţele de hîrtie ştampilate, nu şi pe oamenii reali.

Dacă Traian Băsescu ar avea cinci milioane de susţinători, pe care să-i poată mobiliza pentru un proiect politic, nu şi-ar mai pierde timpul cu telefoane date lui Tăricea-nu, omul pe care l-a bălăcărit vreo doi ani şi jumătate, declarîndu-se în final inamici ireconciliabili. Nici consilierii Preşedintelui n-ar mai lua antinevralgice cu pumnul încercînd să decidă dacă trebuie să rupă PNL-ul sau PSD-ul; dacă trebuie să facă guvern PD-L cu o majoritate "cumpărată" sau trebuie să dizolve actualul Parlament.

Singurătatea lui Mircea Geoană este, în aceste zile, mai concretă şi mai saturată de ostilitate decît sunt zidurile sediului PSD înţesate de microfoane. Pe cine să se sprijine pentru a contesta alegerile? Pe cine să se sprijine pentru a face măcar o analiză serioasă a motivelor pentru care partidul a fost incapabil să contracareze acţiunile de "pompare" electorală organizate din timp de PD-L? Drama lui Mircea Geoană este că singurele răs-punsuri sunt cele care nu-l avantajează: ele sunt cele oferite de oamenii şi grupurile din partid pe care s-a sprijinit în campania electorală, sperînd să ajungă la Cotroceni, cele care s-au dovedit incapabile sau lipsite de dorinţa de a-i asigura victoria, ori au lucrat aproape pe faţă împotriva lui.

Deşi nu a fost decît indirect implicat în faza finală a alegerilor prezidenţiale, Crin Antonescu a fost într-un fel sau altul în prim plan, iar "beneficiul" cel mai important cu care s-a trezit la decont, este tot o doză largă şi amară de singurătate. Nu a fost nevoie decît de o zi, o singură zi!!, pentru ca să constate că partidul, pe care începuse să creadă că-l conduce, s-a mişcat în altă direcţie decît el şi anume spre o nouă alianţă de guvernare cu PD-L, sub bagheta lui Traian Băsescu. Funcţia sa de şef al unui partid politic cu greutate, capabil să decidă, să încline balanţa "strategică" în bătălia pentru putere, în numele căruia a bătut palma şi s-a fotografiat pentru afişe electorale cu Mircea Geoană, nu face nici cît o ceapă degerată. Cînd este vorba despre "politica de cumetrie", singura pe care aleşii noştri ştiu să o mînuiască cu destoinicie, abuzînd biata noastră "democraţie de supravieţuire", evident, originală pînă la Dumnezeu, are logica ei specială. Ea este menită să rezolve o singură problemă: să asigure drumul cel mai scurt către pîrghiile şi butoanele de comandă ale guvernării, sursa cea mai sigură şi mai substanţială pentru beneficii personale şi pentru asigurarea resurselor din care se hrănesc, legal şi ilegal, partidele şi clientela lor, ca vectori de putere.

Bine, bine, dar acum suntem la un nou început de drum, ar putea spune cineva bîntuit mai des de optimism. Dimpotrivă, zic eu, ne apropiem cu paşi mari de ceea ce este sfîrşitul drumului, capătul fundăturii pe care am denumit-o atît de poetic, tranziţie, în care am intrat plini de speranţe şi fără niciun fel de pregătire, şi din care nu vom ieşi decît spărgînd zidurile, pentru că întoarcerea în istorie nu este posibilă. Adică să facem o nouă revoluţie?, va întreba cititorul meu care m-a suspectat şi în alte rînduri de înclinaţii nu tocmai democratice, ca să nu zic porniri anarhiste în toată regula. Da, să facem o nouă revoluţie! Dar nu una menită să-i alunge din palatele guvernării pe cei responsabili de dezastru, lăsînd uşile vraişte pentru alţii, capabili de dezastre tot atît de mari! Nu, eu mă refer la revoluţia care începe cu a cere socoteală, legal şi în detaliu, responsabililor guvernării, pentru acţiunile lor şi pentru consecinţele pe care ne-au obligat să le suferim în urma deciziilor luate, care continuă cu proclamarea constituţională a Bunului Simţ drept avuţie naţională ocrotită de lege, califică minciuna politică drept crimă împotriva Democraţiei şi a Poporului român şi instituie probitatea asociată competenţei de guvernare drept criteriu inconturnabil pentru accesul la funcţia publică, oricare ar fi ea. Bine, dar o asemenea revoluţie nu a mai făcut nimeni, niciodată! Aşa este, dar credeţi că a mai fost cineva într-o situaţie atît de disperată ca a noastră, din care să fi ieşit ignorînd aceste cerinţe?