SIRIA - BĂTĂLIA DINTRE TRECUT ŞI VIITOR Cine deţine cheia bătăliei pentru Siria?

Trecutul, adică istoria stratificată a războiului rece, respectiv a încercărilor mai degrabă nereuşite din ultimele două decenii de a-i depăşi schemele, tensiunile şi mizele tradiţionale, are o candidatură cît se poate de solidă. Dacă vrea cineva să înţeleagă de ce Statele Unite ale Americii s-au hotărît, într-un tîrziu, să treacă în văzul lumii şi dintr-o postură ofensivă pragul implicării militare, directe, în Siria, atunci trebuie neapărat să reviziteze "muzeul războiului rece", mai precis, sălile dedicate confruntării dintre "Est şi Vest" din Orientul Mijlociu. Aici se relevă, în toată complexitatea sa, rolul jucat de Siria, unul dintre cei mai importanţi pioni ai influenţei sovietice, respectiv ai Rusiei, în regiune. Locul de prim-plan al Siriei decurge atît din implicarea sa directă în confruntările armate şi, ulterior, contenciosul cu Israelul privind Înălţimile Golan, cît şi din controlul direct exercitat de Damasc asupra liniilor principale de manevră în războiul neconvenţional întreţinut prin intermediul Hezbollah. Din acest punct de vedere, regimurile "al-Assad" au purtat fără reţinere steagul luptei armate directe împotriva Israelului, ca parte a eforturilor pentru restructurarea poziţiilor de putere din zonă, create odată cu apariţia şi recunoaşterea internaţională, oficială, a statului Israel, respectiv odată cu aşezarea fermă a acestuia sub umbrela de securitate a SUA. Desigur, Siria joacă un rol esenţial şi în războiul de pe "frontul nevăzut", fiind placă turnantă pentru numeroase acţiuni de spionaj şi influenţare neconvenţională a dinamicii politice din zonă şi, în acelaşi timp, "teritoriu privilegiat" (safe haven) pentru pregătirea acestor acţiuni, respectiv pentru retragerea în siguranţă în faza post-atac. Odată cu declanşarea operaţiunilor şi a mişcărilor politico-militare denumite convenţional "Primăvara arabă" şi, mai ales, după căderea regimului Mubarak din Egipt, rolul Siriei a devenit încă şi mai important în ecuaţia jocurilor de putere prin interpuşi, din Orientul Mijlociu. Cu atît mai mult, cu cît Hezbollah deţine controlul, în urma unor alegeri!!, în Fîşia Gaza, iar supravieţuirea acestui regim este considerată "prioritate zero", atît pentru Siria cît şi pentru Iran.

Din punct de vedere al Statelor Unite şi al condiţiilor de securitate considerate necesare Israelului, destructurarea triunghiului (cu o importantă componentă nucleară!) Rusia-Siria-Iran reprezintă un obiectiv strategic, iar preţul unei intervenţii militare directe, dar de la distanţă, în bătălia pentru controlul puterii la Damasc nu are cum să fie considerat prea mare. Pentru Statele Unite, problema intervenţiei militare, prin bombardamente strategice, este una de credibilitate. Efectele planificate trebuie să producă schimbări reale pe teren, altfel întreaga operaţiune decade la nivelul unui exerciţiu facil de "imagine publică". Pe de altă parte, Rusia, Siria şi Iran, într-un efort de descurajare a intervenţiei militare directe a Statelor Unite, au ridicat foarte sus miza "represaliilor" şi a "consecinţelor" care vor fi îndreptate împotriva Israelului şi a SUA, în eventualitatea oricărui atac armat asupra Siriei. O mutare care, acum, îşi scoate costurile la iveală. Pe termen lung, nu este nici în interesul Rusiei, nici al Iranului să provoace o confruntare decisivă cu SUA. Izolarea definitivă a Iranului este un preţ pe care Moscova nu şi-l poate permite.

Dar viitorul? El ce rol joacă în derularea evenimentelor internaţionale care se vor declanşa odată cu atacurile armate directe ale SUA şi ale unora dintre aliaţii săi, cel mai probabil Marea Britanie şi Franţa? O soluţie banală a problemei apare dacă "viitorul" alege să se aşeze în structuri de acelaşi tip cu cele ale războiului rece. Întreaga poveste se reduce, atunci, la o împărţire a influenţei asupra Damascului între Rusia-Iran, pe de o parte, şi Statele Unite, de cealaltă. Din această perspectivă, loviturile militare sunt doar un fel de "pe de trei" într-un joc de poker în care cîştigătorul nu ia niciodată totul, ci are grijă să împartă cîştigurile (desigur, inegal!) cu partenerul care i-a stat dimpotrivă la masa de joc! Un alt "viitor posibil" al situaţiilor de după bombardamentele americane asupra Siriei este cel al "Escaladării". Cum-necum, organizaţiile teroriste controlate din diferite puncte ale lumii arabe, în primul rînd Iran, Siria, Yemen, Afganistan, vor reuşi să-şi "ţină promisiunea" şi să realizeze atacuri teroriste de amploare în teritoriul occidental. Scenariul poate evolua atît în registrul "escaladare necontrolată", culminînd cu operaţiuni precum cele din Irak sau Afganistan, ori într-o "escaladare controlată", confruntarea urmînd să fie oprită înainte de a epuiza spaţiul diplomatic necesar stabilizării unui status quo. Există desigur în bagajul "posibilităţilor" şi scenariul "Haosului", adică prăbuşirea Siriei într-un "război civil" cu puternice componente de implicarea externă, al cărui deznodămînt nu poate fi de nimeni prezis, încă de pe acum. În sfîrşit, există scenariul optimist al "efectelor politice pozitive", în care loviturile militare americane ar putea juca rolul de "catalizator" al unei soluţii "la masa verde", care să obţină şi sprijinul Rusiei, respectiv "binecuvîntarea" Consiliului de Securitate.

La întrebarea "Cine va cîştiga bătălia în Siria: Trecutul sau Viitorul?", răspunsul înţelept este acela că trecutul şi viitorul sunt doar simple iluzii întreţinute de gîndirea maniheistă de care politica este incapabilă să se rupă, şi cu deosebire Marea Politică. Pînă la cîştiguri, ştim sigur cine pierde: populaţia unui stat pe cale de a fi distrus de ambiţiile politice ale unor lideri trecători şi de jocurile de putere ale Celor Mari.