Soluţia "co-hegemoniei"

Imaginea unei lumi post-război rece care refuză să se aşeze în structuri şi tipare stabile, controlabile, capabile să evite crizele şi "accidentele" majore, este precumpănitoare astăzi, atît la nivelul omului de rînd conectat universal, cît şi în cercurile celor care elaborează şi gestionează politica internaţională a unora dintre cele mai puternice state ale lumii. Mai adînc, imaginea aceasta străbate analizele şi poziţionările la nivel geo-politic, acolo unde magma marilor proiecte cu privire la logica articulării sistemului global are puterea să mişte "plăcile continentale" pe care stau actori cum sunt Statelor Unite sau Rusia. Şi, deloc neaşteptat, tocmai axa relaţiilor Washington-Moscova se află în centrul dezbaterilor şi al proiectelor alternative. Pe fondul dezamăgirii faţă de eşecul Administraţiei Trump de a ancora, măcar, în aria credibilului, ies la suprafaţă elementele de proiect care au stat în spatele susţinerii "soluţiei Trump" în cercuri de decizie influente din America. Pivotul a fost relaţia cu Rusia. În forma cea mai sumar exprimată, ideea de sorginte neo-realistă susţine redefinirea radicală a relaţiei cu Rusia în termenii unui parteneriat pentru soluţionarea crizelor şi a problemelor internaţionale de interes major, pornind de la recunoaşterea reciprocă a dreptului fiecăruia de a pune interesele sale înaintea oricăror altor considerente, atunci cînd este vorba despre politica lor în lume.

În mod tradiţional, politica externă americană a fost turnată în tiparele realismului politic. De la o naţiune asaltată de hegemonul britanic, la vremea naşterii sale, la superputerea capabilă să decidă balanţa celui mai mare şi mai devastator război al lumii moderne, Statele Unite au fost conduse mereu de politica interesului naţional. Ea a cimentat, spre exemplu, atît Carta Atlantică şi relaţia specială cu Marea Britanie post-colonială, cît şi alianţa cu URSS în cursul celui de al doilea război mondial, ori angajamentul ferm pentru securitatea Republicii Federale a Germaniei şi a Japoniei în era războiului rece. Acelaşi realism i-a îndemnat pe oameni politici ai Americii post-belice să reacţioneze la refuzul lui Stalin de a accepta o soluţie negociată pentru Germania, la actul transformării ocupaţiei din estul Europei într-o brutală şi de durată schimbare de sistem politic şi alianţe, la reîmpărţirea post-belică a Poloniei şi a Germaniei, la ceea ce Churchill a numit căderea peste Europa a unei cortine de fier, printr-o politică externă complexă, multivalentă, jucînd în registre suprapuse şi combinate atît elementele de forţă militară, activă şi potenţială, cît şi pe cele de cooperare, respectiv de competiţie economică, tehnologică, ideologică. Această viguroasă tulpină realistă a fost altoită, tîrziu, începînd cu 1977, de Administraţia Carter, folosind conceptul "drepturilor omului" ca element de direcţionare pentru politica Americii în lume. Realiştii l-au acceptat, iniţial, doar pentru că au văzut în el un bun instrument ideologic în competiţia cu URSS. Şi, aşa ar fi rămas dacă sfîrşitul războiului rece nu ar fi răsturnat atît de dramatic peisajul lumii şi fundamentele politicii internaţionale a Statelor Unite ale Americii. Atît considerentele tradiţionale ale abordării realiste, cît şi cele impuse de abordarea "drepturilor omului" au redus dramatic elementele, temele şi posibilităţile de cooperare cu Rusia. În mod paradoxal, ambele părţi au fost obligate să constate lipsa tot mai accentuată de flexibilitate a instrumentelor lor diplomatice, restrîngerea căilor de acces către soluţii reciproc acceptabile în dosare majore, cum ar fi Jugoslavia, Iranul, Coreea, Ucraina sau Siria. "Proiectul Trump" este, din această perspectivă, contra-ofensiva neo-realistă, avîndu-l ca mentor pe însuşi H. Kissinger!!, menită să scoată America şi politica ei internaţională dintr-un punct "mort"; mai rău, capabil să facă războiul cu Rusia, aproape, inevitabil.

Desigur, eşecul politic "Trump" nu va spori prea mult sorţii de izbîndă ai acestei încercări de restructurare masivă a politicii externe americane. Din păcate, tot atît de puţin ajută şi formulele ideologice primitive în care proiectul este turnat de unii dintre susţinătorii săi, vezi "Stop Poking the Russian Bear", Robert W. Merry, The National Interest, September-October, 2017. Imaginea unei Rusii încercuită de alianţa unor vecini ostili, fragilizată de pierderea celor 1200 de mile care o despărţeau de inamic, a unui St. Petersburg aflat la doar cîteva sute de mile de trupele NATO, a unor vecini puşi să zădărnicească influenţa tradiţională a Rusiei în zone istorice cum sunt Georgia sau Ucraina, a unor occidentali necugetaţi care demonizează regimul şi persoana lui Putin sună familiar în discursurile politice şi literatura geo-politică de la Moscova dar, oarecum, straniu cînd sunt luate de un autor american ca argumente serioase pentru o schimbare de perspectivă a politicii internaţionale a ţării sale. Dincolo de desenul ideologic, însă, proiectul are o problemă majoră: presupune schimbarea de paradigmă de la unipolarismul semi-hegemonic al Americii, promovat de proiectele gen "American Millennium", la un tip de co-hegemonie, în parteneriat cu Rusia, ceea ce echivalează cu o semnătură oficială care atestă eşecul geo-politic al Americii secolului XXI. O soluţie care are prea puţine şanse să fie "vîndută" politic, în America de astăzi şi chiar în cea de mîine. Cu toate astea, e bine de notat! Ea a fost pusă pe agenda unui Preşedinte ales la Casa Albă, fie el şi "un preşedinte eşuat" !