Statul naţional şi pacea în Europa

Dintre argumentele în favoarea existenţei Uniunii Europene unul cu deosebire este utilizat astăzi de elitele politice. L-am auzit în numeroase ocazii şi variante, exprimat cu convingere. În esenţă, ideea este următoarea: Europa a suferit de flagelul naţionalismului. Acesta (naţionalismul) a generat războaie - în primul rând, cel de-Al Doilea Război Mondial. O formulă supra-naţională precum Uniunea Europeană elimină naţionalismul ca actor important pe scena europeană şi astfel garantează pacea. Tuşa finală: fără o federaţie supra-naţională pacea în Europa ar fi ameninţată de resurgenţa naţionalismelor.

Recunoaşteţi acest gen de discurs. Astăzi ne vom ocupa de fundalul său istoric. Pentru că, în această privinţă, pronunţările acestea au o problemă majoră. Sunt false.

Să luăm cazul celui de-Al Doilea Război Mondial. Avem trei agresori majori: Uniunea Sovietică, Germania nazistă, Japonia imperială. Nici unul dintre acestea nu este un "stat naţional" (cel puţin nu în accepţiunea comună a termenului).

Uniunea Sovietică, aşa cum îi arată şi numele, era un conglomerat de "republici" - cele mai multe dintre acestea la rândul lor multi-naţionale. Liantul acestei construcţii era asigurat de ideologia marxist-leninistă, nicidecum de "naţionalism" (indiferent cum definim termenul). Acest stat, cu o politică imperială, era dominat de o clasă conducătoare multi-naţională.

Germania nazistă, la rândul său, se auto-identifica drept un "imperiu". Războiul din Est este gândit de liderii nazişti ca un război de exterminare în vederea dobândirii de colonii în zona euro-asiatică. Iar Japonia este mânată de idealul "sferei de co-prosperitate asiatică" - dificil de asimilat unui scop "naţionalist".

Multe teatre de război, la rândul lor, sunt cele imperiale, din Atlanticul de Nord până în junglele Birmaniei, sau din Africa de Nord până în Pacific. Numeroase trupe care au luptat pe diverse fronturi proveneau din spaţiul imperial britanic (indieni, sud-africani, etc.) sau francez.

Statele naţionale, în Europa, au fost, în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, victimele agresiunii marilor puteri imperiale. URSS-ul a atacat Finlanda şi Polonia, a constrâns România să cedeze Basarabia şi a ocupat cele trei state baltice. Cel de-Al Treilea Reich a înghiţit Austria, a atacat Polonia, Norvegia, Belgia, Olanda şi Franţa. Japonia a atacat China, iar Italia fascistă şi-a încercat şi ea norocul la ruleta imperialismului prin agresiunile împotriva Etiopiei şi Albaniei.

Cu siguranţă că naţionalismul a fost un ingredient al regimurilor autoritare din epocă. Regimul ustaş din Croaţia şi regimul hortyst din Ungaria sunt două exemple. Însă naţionale erau şi statele care au stat deoparte: Irlanda, Suedia, Portugalia şi Spania. Naţionale erau (adesea) şi miscările de eliberare şi de rezistenţă din diverse părţi ale Europei (Polonia şi Franţa sunt două exemple).

Naţionalismul este o realitate complexă. "Naţionale" sunt şi unele dintre statele moderne, liberale, de la jumătatea secolului al XX-lea. Unele sunt pacifice (Danemarca - ocupată de trupele germane - este un exemplu). Dacă un stat este "naţional" sau nu, acest lucru nu este un predictor bun nici în privinţa naturii şi nici a comportamentului său.

A arunca în cârca "naţionalismului" cel de-Al Doilea Război Mondial nu este doar o eroare istorică. Este o falsificare ce ne face orbi cu privire la cauzele celui mai devastator conflict pe care l-a cunoscut Europa.

Alianţele (Pactul Tripartit) şi rivalităţile (URSS-Germania) care au ameninţat pacea europeană nu pot fi explicate în termeni de "naţionalism". Nici elementele instabilităţii europene (de pildă conflictele sociale sau cursa înarmării din perioada anilor '30) nu pot fi reduse la expresii ale "naţionalismului".

Rolul naţionalismului a fost exagerat şi în ce priveşte alte conflicte din Europa. Primul Război Mondial este, în primul rând, o confruntare între imperii - unele dintre acestea implacabil ostile mişcărilor de emancipare naţională. Analiza Războiului Rece, cel puţin acela din Europa, nu este ajutată prea mult de recursul la noţiunea de "naţionalism". Etc.

Concluzia este simplă. Orice am crede despre rolul, natura şi legitimitatea Uniunii Europene, din punct de vedere istoric invocarea naţionalismului pe post de sperietoare nu este corectă.

Naţionalismul a jucat, desigur, şi un rol nefast, chiar criminal (cazul mişcării legionare din România). Dar statul naţional a fost şi cadrul în care s-au dezvoltat multe dintre democraţiile liberale europene. Istoria învăţământului modern, spre exemplu, este practic imposibil de separat de aceea a sentimentului naţional.

În numele ideii naţionale, oamenii au făcut diverse lucruri stupide. Însă în numele acestei idei, alţi oameni au făcut alte lucruri, măreţe. Uneori s-a mers la război în scopuri legitime, de apărare, după cum pacea a fost invocată alteori ipocrit, de puteri militariste, cu scopuri trans-naţionale. Etichetele nu spun mare lucru.