Statul şi talentele sale

Hotărît lucru, cu fatalitatea nu te poţi pune! Oricine ştie, chiar şi un copil, dacă a apucat să sugă lapte de la ţîţa capitalis­mului, că statul nu-i bun administrator, nu-i bun întreprinzător, nu-i bun comerciant, iar mai pe scurt, nu-i bun de nimic, cînd vine vorba să-şi valorifice avuţia pe care, nu se ştie cum, a ajuns să o deţină! Nici n-a apucat bine noul ministru pentru IMM să se aşeze în cabinetul de unde nu-l vor deranja decît rudele apropiate, amicii de suflet şi şefii de partid, ca să-i ceară vreo favoare, pe banii statului, se-nţelege!, că s-a şi exprimat strategic: privatizare, privatizare şi iar privatizare, deoarece "Statul nu are talent în afaceri". Domnul ministru face, astfel, dovada înţelepciunii care spune că: Atunci cînd nu şti încotro mergi, îţi pare că toa­te drumurile duc într-acolo! Ori altfel spus, domnul ministru este pe calea cea bună, dar pentru motive cu totul şi cu totul greşite! Să ne socotim, puţin!

Mai întîi, propoziţia "statul nu are talent în afaceri" este o minciună stearpă. Statul nu are niciun fel de talent! Nici la muzică, nici la pictură, nici la traforaj, nici la săpat gropi, deci nici la afaceri, pentru simplul motiv că nu este o persoană, ci o încrengătură de instituţii, reguli, valori şi norme, care ar trebui să ordoneze acţiunile unui mic grup de oameni. Sunt împuterniciţii comunităţii, puşi să gestioneze treburile publice. În orice societate normală, ei dau socoteală, în faţa legii şi a concetăţenilor, de felul în care au gestionat bunurile şi de cum au rezolvat problemele "cetăţii". Scopul iniţial al organizării statale a fost unul minimal: instituirea şi aplicarea unitară a legii, la nevoie cu forţa; instituirea obligaţiei ca cetăţenii să scoată pitacul din pungă, pentru întreţinerea şi paza zidului de apărare. La nevoie, chiar să îl apere ei cu preţul vieţii, dacă inamicul dădea să intre cu forţa înlăuntru. Aşa a ajuns "statul" să aibă autoritatea să perceapă impozite şi să facă războaie! Iar cînd a avut bani în visterie şi n-a fost obligat să-i arunce pe arme şi muniţii, a putut construi drumuri, apeducte, amfiteatre, terme şi alte utilităţi, pentru folosul tuturor contributorilor. De cînd s-a inventat instituţia ciudată a statului şi pînă astăzi, nimic nu s-a schimbat. Diferă doar complexitatea maşinăriei şi tupeul fără margini pe care-l are astăzi de a impune impozite, fără restricţii, chiar dacă cetatea nu este ameninţată de nicio primejdie. Conform unei perverse legi a compensaţiei, cu cît a crescut capacitatea "statului" de a băga mai adînc mîna în buzunarul cetăţenilor, cu atît a scăzut capacitatea de control a păgubiţilor asupra nesăţiosului monstru.

Dintr-un punct de vedere, totuşi, domnul ministru are dreptate. Experienţa "istorică", nu doar la noi, ci şi pe alte meleaguri, nu lasă prea multe dubii asupra faptului că "statul" joacă mai des rolul păgubitului, decît al celui cu cîştigul. Cu excepţia, desigur sacră, a cazului cînd este vorba de încasarea impozitelor, a amenzilor şi penalităţilor! Doar că, aşa cum am stabilit, vina nu poate fi pusă în cîrca abstracţiei numită stat, ci aparţine oamenilor! Cei care, în numele şi cu autoritatea instituţiei, risipesc bunurile comunităţii, aflate în gestiunea lor. Întrebarea pertinentă ar fi atunci: De ce i se întîmplă "statului" atît de des să dea peste astfel de nepricepuţi? Aproape că îţi vine a crede că legile statisticii sunt abolite cînd este vorba de selecţia şi recrutarea funcţionarilor de stat, care par setaţi cu toţii să irosească bunurile şi fondurile pe care le gestionează. Pe de altă parte, nu te poţi mira îndeajuns cum, în ciuda lungii şi nefericitei experienţe de proastă gestiune a bunurilor publice, "statele" n-au inventat niciun remediu pentru a scăpa de această belea, care le provoacă uriaşe pierderi! Mai că-ţi vine a crede în existenţa unei mîini invizibile, care, asemenea piticului lui Maxwell, lasă doar moleculele cu pierderi să intre în cămara statului! La o privire mai atentă, îţi dai seama că, de fapt, mîna miraculoasă, chiar există şi ea face mult mai mult decît cea a monstrului din fizica moleculară. Ea nu aruncă la întîmplare cu fondurile şi bunurile publice, pentru a le risipi, ci le trimite cu destinaţie precisă unor beneficiari predestinaţi!!! În limbajul curent, al economiei noastre tip "smulge cît mai zdravăn şi apucă cît mai mult", operaţiunea aceasta se numeşte "privatizare". O metodă eficientă de "rispire-cu-andrisantul-cunoscut". Cum destinatarul este, de regulă, un om fără prea mare dare de mînă, "statul" are grijă să aducă bunurile de care dispune la limita jalnică, la care pot fi vîndute pe nimic. Contra unui mic comision, pe care-l încasează "funcţionarul" cu pricina, nu visteria publică, desigur! Managementul de stat face minuni în această privinţă!

Dacă statul nu are talent în afaceri şi nici nu poate avea, cei puşi să-i administreze bunurile au în schimb nenumărate talente, dintre care cel mai important rămîne capacitatea de a utiliza funcţia publică în beneficiul gras, personal. Iar cînd spun personal, includ, desigur, şi grupurile de interese create, inevitabil, în jurul persoanelor ce deţin acele funcţii publice.