Succes şi aşteptări în cazul Ghenie

Ai auzit de Ghenie, sunt întrebat cu osârdie în ultimul timp. Ghenie şi mai cum, prefer eu să mă joc. Andrei sau Marian, Adrian în cel mai bun caz. Şi ce a făcut el? Cuuum, nu ştii, s-a dat cu un milion, cu zece milioane, o sută de mii, de euro, de dolari, rar de tot de lire sterline.

Născut în '77, o mie nouă sute, la Baia Mare, absolvent de institut de Cluj, la termen, în 2001, şede sau munceşte la Cluj şi Berlin - cum să aud eu de el, când stau şi cuget la Bucureşti? Se pare că am şanse mai mari să aud de el pe drumurile europene sau transcontinentale că mai mult pe acolo expune. În Bucureşti a expus la Muzeul Naţional de Artă Contemporană, creat de Adrian Năstase într-un colţ al Palatului Parlamentului, dar cum acel loc amplu şi luminos este cât se poate de inaccesibil, este ca şi cum nu ar fi expus în Bucureşti. E singurul solo, restul sunt expuneri de grup.

Pictura lui Adrian Ghenie este groasă, din mai multe puncte de vedere. Pasta se lipeşte şi curge, viziunile sunt sumbre, mai ales prin culoa-re. Nimic nu pare vesel, mai degrabă emo. Artistul vine din România şi încărcătura de exotism a acestei realităţi este încă semnificativă, în ciuda diminuării sau a acoperirii cu alte subiecte. Se joacă foarte bine şi cartea trecutului, nu a celui comunist, mai la îndemână, ci a celui nazist, mai vandabil mai ales de la Anselm Kiefer încoace, la fel ca raportarea la teluric, întunecat, sumbru, dramatic, abscons, misterios. Într-un prestigios interviu dintr-o publicaţie la fel, Adrian Ghenie invocă o presupusă legendă conform căreia spaţiul în care îşi are atelierul ar fi slujit drept sediu Gestapoului. Desigur, se poate verifica, dar ar fi păcat. Chiar şi lucrarea licitată la preţul ce a şocat breasla românească se numeşte "Dr. Mengele 2" şi arată imaginea meticulosului criminal genocidar aşa cum apare în paşaportul sud-american, ştearsă, conform manierei artistului. E greu de spus dacă există un "Dr. Mengele 1" dar cifra ar putea indica inclusiv faptul că se referă la personajul din paşaport, cel ce şi-a continuat existenţa terestră pe alte meleaguri, neteutonice.

Performanţa lui Adrian Ghenie - 121.250 lire sterline, preţ de plecare acasă - este elocventă cu atât mai mult cu cât a fost realizată la Sotheby's, o licitaţie normală, adică în competiţia liberă de artă contemporană. În scenă au intrat nume importante ale artei contemporane, preţul cel mare fiind de 13,7 milioane de lire sterline, reuşit de o piesă tot din zona portretului semnată de Francis Bacon.

Stând cu falca stângă în mâna stângă şi cu mâna dreaptă pe un creion sau pix, să scotocim pe rândurile şi printre rândurile acestei vânzări. S-au dat 44 de loturi din 56 de propuneri iar pictura lui Adrian Ghenie, la 121.250 de lire sterline, este ultima în clasamentul vânzărilor Contemporary Art Evening Auction-ului de la Sotheby's din 12 februarie. De alt-fel, şi estimarea de 30-40 de mii de lire britanice este, de departe, cea mai mică din licitaţia respectivă, ceea ce i-a permis, în schimb, să înregistreze o mare creş-tere. Res-tul ofertelor vândute s-au situat în preajma estimărilor sau le-au depăşit cu puţin. Este vorba de un puţin în procente pentru că sumele cu care au crescut sunt mai mari decât întregul preţ al lui Ghenie. Să-l luăm, la întâmplare, pe Roman Opalka, polonezul care a ales Franţa, precum Kiefer, spre deosebire de Berlinul contemporaneităţii şi al generaţiei lui Ghenie. Opera lui a intrat în licitaţie la o estimare de 300-400 de mii şi s-a dat cu 612.450 de lire sterline, fiind exemplul practic care explică cele susţinute mai sus. De fapt, cel mai bine o zice aici tot Bacon, la poziţia 16, un studiu de portret precum cele care, la poziţia 11 adunaseră milioanele. Cel invocat acum a fost estimat la 1,8-2,5 milioane şi s-a dat cu 4.521.250 de lire sterline, cu 2 mi-lioa-ne peste estimare maximă. În plus, se ştie că pornirea se situează mult sub nivelul maxim al estimării care este şi un maxim de entuziasm. "Dr. Mengele 2" a intrat în licitaţie cu o estimare minimă de 30 de mii şi una maximă de 40 de mii, în care cea mai mică estimare minimă a fost de 100 de mii. Şi aceea singulară, după ea venind pragul de 150 de mii de lire. La acest nivel au fost minim apreciate primele 3 oferte ale licitaţiei, toate de Alexander Calder, maximul fiind de 200 de mii. Prima, "Red Skeleton", s-a dus la şi cu 646.050 lire, a doua, "Red Yellow and White" cu 325.250 iar a treia a crescut de 4 ori, fiind vândută cu 892.450 de lire sterline. Deci, cu o creştere a preţului de 3 ori a estimării maxime, Ghenie nu deţine nici recordul de salt acest aparţinându-i lui Calder, cu 400 la sută. A patra ofertă de Calder, "The Red Base", a fost estimată la 500-700 de mii dar a rămas prizoniera intervalului, cu o adjudecare fără de creştere, de 690.850 lire sterline.

Altfel spus, performanţa lui Ghenie rămâne fără suflu dacă o corelăm la colegii de licitaţie. Inevitabil, ne întrebăm de ce a fost introdusă într-o astfel de vânzare şi de ce s-au făcut astfel de eforturi pentru a obţine un preţ de vânzare care să nu arunce în aer credibilitatea vânzării. Desigur, ar fi putut rămâne nevândută, cum a păţit-o o cincime din ofertă, dar situaţia ar fi fost şi mai vizibilă, cu un eşec la un preţ mic ce ar fi apărut în clasamente. S-a preferat, în schimb, un efort de creştere a preţului până în apropierea plutonului. Adrian Ghenie nu are un istoric evolutiv care să facă din prezenţa la o astfel de licitaţie un lucru normal şi firesc. Am spune că participarea lucrării sale la această licitaţie este o contraperfromanţă pentru piaţa externă şi o superperformanţă pentru cea românească. Este un paradox aparent care evidenţiază diferenţa uriaşă dintre ce se întâmplă la ei şi ce se face la noi. Iertat să fiu, dar această mişcare îmi aminteşte de practicile româneşti, acum aproape reglementate, de a-ţi băga singur lucrările în licitaţie şi a ţi le cumpăra singur, doar pentru a obţine, în schimbul comisioanelor, o dovadă că ţi s-a vândut creaţia la licitaţie şi la un anume preţ.

Revenind la Londra, este bine să ştim că piaţa de acolo şi din zonele de tradiţei de comerţ şi colecţionare de artă nu mai poate fi surprinsă aşa uşor, oricât de şmecheri sau mari artişti ne-am crede noi. Un artist se impune greu şi cu efort. O galerie serioasă purcede la un astfel de efort după ce verifică îndeplinirea mai multor condiţii. Artistul trebuie să fie la început de carieră dar nu debutant. Trebuie să arate ceva material pe care se mai poate croi, fashion adevărat. Racordarea la o serie de tendinţe şi cerinţe i se vor solicita, inevitabil, fac parte din joc. Galeria mobilizează resurse numai de ea ştiute şi apariţia în diferite vânzări este doar una dintre tehnici. Pe vremuri se mai practica şi ceva comportament excentric sau scandalos din partea artistului dar acum aşa ceva este mai degrabă rău văzut decât de bine.

Chiar dacă nu trebuie să deschidem, încă, şampania păstrată pentru apariţia unui artist român de succes, trebuie să recunoaştem în prezenţa lui Adrian Ghenie la licitaţia londoneză din 12 februarie un proces profesionist de lansare a unui nume, opere şi cote. Pe de altă parte, de aici, de acasă, să recunoaştem că ne place ce face artistul, că aşa ceva se cere şi se poate impune în Vest, că nu ne interesează comparaţia cu Bacon şi Calder şi ar trebui să ne abţinem când o facem, pentru că nivelul atins de el, de la noi se vede uriaş. Şi nu din cauza curburii Pământului, care pune o burtă ca un zid între Est şi Vest.