Suflete negre

La prima vedere, o fotografie ca oricare alta. Un grup de 15-20 de cetăţeni care par să se întoarcă dintr-o vacanţă. Unii stau în picioare, alţii s-au lăsat în jos. În fundal, automobilele lor. Câţiva fac semne. Toţi privesc, veseli, spre aparatul foto.

Un detaliu însă schimbă totul. Pe o pasarelă, imediat în spatele petrecăreţilor, este o persoană. Dacă vă uitaţi mai bine, este urcată pe balustradă, gata să sară în gol. Datorită acestui om, care ameninţa să se sinucidă, poliţia a oprit traficul pe o autostradă de lângă Los Angeles pentru trei ore. Grupul de cheflii se afla printre şoferii blocaţi astfel în trafic.

Orice om normal care asistă la o tragedie are reacţii normale. Însă grupul nostru a ales să îşi facă un "selfie" într-o postură amuzată.

Ce a fost în mintea lor? Ce suflete negre aveau acei oameni?

Pentru omul urcat pe balustradă finalul a fost "fericit" (termenul este relativ). După trei ore de negocieri a fost dat jos de acolo. Însă în momentul fotografiei, grupul nu avea cum să ştie asta. Şi totuşi au tratat întâmplarea ca pe o distracţie de weekend.

Frederic cel Mare observa la un moment dat, scandalizat, că secolul său este martorul unei "stranii răciri a inimii". Monarhul prusac era un om dur. Însă nici el nu a anticipat abisul infamiei contemporane.

Realitatea este că suferinţa unui alt om a devenit, pentru unii, motiv de distracţie. În New York, un fotograf a surprins, acum câteva luni, pe o doamnă care îşi făcea o poză cu un pod în fundal. Aparatul era astfel potrivit încât să surprindă un om care se urcase pe balustradă pentru a se arunca în gol. Prin Marea Britanie, citeam într-un articol, trecătorii l-au încurajat pe un om să sară de pe un bloc, după care au postat clipul pe YouTube.

Şi indiferenţa unora este şocantă. Acum câţiva ani, la Craiova dacă nu mă înşel, nişte individe au buzunărit un om lovit de maşină, care zăcea, grav rănit, pe marginea drumului. Nici vorbă să cheme un medic sau să acorde primul-ajutor. Un alt incident, de prin Banat, filmat de camerele de supraveghere: un bolid iese de pe drum şi loveşte un trecător de pe trotuar. Omul zace pe asfalt în vreme ce şoferul iese calm din maşina distrusă de impact. Estimează pagubele (maşinii), după care se urcă în altă maşină, cu nişte prieteni, şi se duce. Fără să arunce măcar o privire să vadă ce face victima sa.

Cum s-a ajuns aici?

Cred că una dintre cauze este erodarea eticii datoriei. Toţi ştim că avem drepturi. Foarte bine. Drepturile individuale sunt esenţiale pentru o democraţie liberală. Dar câţi îşi mai aduc aminte că avem şi datorii faţă de ceilalţi? Faţă de colegi, faţă de alţi cetăţeni - faţă de alţi oameni, în cele din urmă.

Am văzut, zilele trecute, un film recent cu război. Ceva mi-a atras atenţia. Militarii de acolo se purtau ca un fel de copii râzgâiaţi. Erau deranjaţi de tot ce se petrecea în jurul lor.

Îmi imaginez că intenţia regizorului era de a face un film despre "dimensiunea umană" a unui război, despre felul în care acesta era privit din perspectiva combatanţilor individuali. Probabil ideea era de a prezenta o tragedie prin ochii participanţilor, de a vedea cum îl afectează pe fiecare dintre aceştia.

Dacă acesta era planul, rezultatul era deplorabil. Desigur, realitatea vieţii pe front este aspră. Regizorul este liber, dacă asta doreşte, să facă un film despre muşcăturile de ţânţari sau despre militarii care fură din raţiile camarazilor. Sau despre răni, teamă şi agonie. Dar, moralmente vorbind, nu cu preţul falsificării trecutului. Nu prin ocultarea oricărui simţ al datoriei sau prin reducerea unei tragedii istorice la o sumă de vexaţii ale unui individ.

Declinul eticii datoriei şi absolutizarea eticii drepturilor - acesta este foarfecele cu care este secţionat caracterul omului contemporan.

Rezultatele acestei combinaţii pot fi rizibile. De curând, a fost re-creată, cu voluntari, una dintre bătăliile Primului Război Mondial. Cele două tabere au fost îmbrăcate cu uniforme de epocă. Iubitorii istoriei trebuie să fi fost, cred, dezamăgiţi să constate că peste aceste uniforme participanţii au fost obligaţi să poarte veste galben-fluorescent. Să nu cumva să se producă un accident şi organizatorii să fie daţi în judecată.

De cele mai multe ori însă, nu e nimic amuzant în spectacolul indiferenţei sau inadecvării. Un tribunal american a pus, acum câţiva ani, o stavilă în calea degradării. L-a condamnat la închisoare pe un individ care căuta pe Internet persoane deprimate şi le încuraja să se sinucidă. Două au şi făcut-o. Care credeţi că a fost "argumentul" nemernicului? Are - susţine el - un "drept la liberă exprimare"...

Altul a lansat o modă: fiecare să pună pe Internet dovezi video cu băuturile cele mai scandaloase pe care le-a consumat. Vă scutesc de detalii pentru că nu doresc să îi fac reclamă. Efectele au fost previzibile: câţiva morţi.

Din păcate unii au crescut în acest mediu radical, în care poţi spune orice fel de enormităţi, anonim, la adresa oricui, indiferent de consecinţe. Spre exemplu, mulţi părinţi au descoperit îngroziţi că există site-uri pe Internet unde copiii lor petrec ore întregi făcând tot felul de "confesiuni" în timp ce diverşi dezechilibraţi comentează. Şi genul acesta de "distracţie" s-a lăsat cu victime. Evident, nici administratorii şi nici "userii" nu se simt responsabili. Doar au "dreptul", indiferent de consecinţe.

Iată şi o întrebare de principiu: ne putem distra chiar din orice?

În mod tradiţional, râdem la circ de clovnul căruia i se pune piedică sau care primeşte o tartă în faţă. Dar ştim, în acest timp, că totul e un joc, o convenţie, că nu e "de-adevăratelea". Comicul extrem al zilelor noastre are altă sursă. Bucuria, inumană, că celălalt a "păţit-o" cu adevărat. Este o lipsă fundamentală de solidaritate cu ceilalţi, o nerecunoaştere a demnităţii lor de om. De ce anume sunt unii contaminaţi de această maladie, nu ştiu prea bine. Dar ştiu că ei sunt acolo, în spaţiul public, şi se amuză copios. Atenţie cine intră în cadru!