Tăciunii aprinşi ai războiului

Cad tot mai aproape de teritoriul României. Unele veşti susţin că ar fi fost văzuţi cîţiva, rătăciţi, tocmai pe graniţă, ori puţintel chiar dincolo de ea, în teritoriul suveran, inalienabil şi indivizibil al României. Chestie de tarabă, onorabile! Daraveri de clopotniţă, stimabile! Aşa o fi, nu zic nu, dar, iaca, curînd 600 de zile de delir instituţional-putinian la cel mai înalt nivel, materializat într-o agresiune militară de proporţii nemaiîntîlnite în istoria Europei, de la ocuparea Poloniei de către trupele Germaniei celui de al III-lea Reich şi ale Uniunii Sovietice stalinist-bolşevice au generat un soi de război de uzură, cu zeci de mii de morţi, sute de mii de răniţi şi milioane de vieţi distruse, cu pagube materiale de miliarde. Despre distrugerile şi pagubele psihologice şi sociale nu vorbeşte aproape nimeni. Nu ştim să le cuantificăm, încă, în dolari, euro sau în alte monede. De aceea, nici nu prea sunt luate în considerare. Nu contează, ce mai! Vecinătatea războiului se transformă, însă, încet-încet, în ameninţarea războiului. Şi pentru România, nu însă doar pentru ea. Pentru întreaga Europă şi mult dincolo de hotarele ei. În ăst timp, lumea politicii se străduie din răsputeri să se comporte "normal" şi să ne convingă "să stăm la locurile noastre", să nu ne facem griji, cine ştie ce. Totul este sub control! Doar un "derapaj", altfel, bine ţinut în frîu de "jucătorii privilegiaţi" care se înfruntă pe marea tablă de şah a politicii mondiale, un derapaj modelat şi tamponat de pachetele de sancţiuni economice şi, desigur, de speculaţiile anomime privind o fantomatică inculpare a lui Putin la un tribunal internaţional care, desigur, nu a fost înfiinţat încă. Păi, cine să-l înfiinţeze, cînd toată lumea este convinsă că, pentru a opri războiul, va trebui să negocieze cu Putin. La fel au tratat situaţia şi cu Ceauşescu şi cu Miloşevici şi cu Sadam şi cu Gadafi. Au fost buni de spînzurat, abia după ce pierduseră total şi definitiv partida politică şi militară. Pînă atunci, toată lumea "interesată" a comunicat şi a negociat cu ei, pentru că deţineau încă puterea. Aşa... criminali, tirani, demenţi, inconştienşi... cum erau ei. Aceasta-i regula jocului, n-ai ce face!

Schimbarea de perspectivă, operată sub ochii noştri sub umbrela sensibilităţii tocite faţă de atrocităţile de zi cu zi ale confruntărilor militare, ridică vrînd-nevrînd o întrebare incomodă: poate deveni, a devenit deja "războiul cel mare" inevitabil? Vom ajunge la sfîrşitul războiului din Ucraina, înainte ca lumea să se prăbuşească într-un alt "război total"? Din nefericire, răspunsul la această întrebare trebuie tors dintr-un caier încurcat. Iar, cel ce ţine furca în mîini este o fiinţă torturată de demonii pe care i-a cuibărit şi hrănit o bună parte din viaţă, în minte şi în suflet. Departe de a vedea limpede în jurul său, departe de a accepta consecinţele deciziilor şi ale faptelor sale, departe de limanul realităţii, Putin şi susţinătorii regimului său ţin prizonieră lumea şi viitorul ei, fără să înţeleagă enormitatea consecinţelor actului de terorism istoric pe care îl comit. Lumea trebuie să ştie: în ciuda a tot felul de elucubraţii pseudo-ştiinţifice, nici un război, niciodată nu a fost inevitabil. Oricare dintre ele putea să nu fi avut loc. Aşa cum, fie vorba între noi, există nenumărate alte situaţii care puteau declanşa un război, dar au fost "garate" într-o zonă de siguranţă, evitînd cea mai rea dintre posibilităţi. Interesant şi remarcabil, despre aceste situaţii, istoria oficială este mută, cu rare, foarte rare excepţii. Cum este cazul Crizei Cubaneze sau a Crizei Berlinului, spre exemplu. Războiul este o acţiune umană decisă întotdeauna, dacă nu doar de un singur om, atunci cu siguranţă de un număr foarte mic de oameni. Nimic nu este inevitabil. De regulă, cei care hotărăsc nu sunt mai mulţi decît degetele de la o mînă. Decizia este apoi impusă altora, instituţiilor de forţă, populaţiei, prin autoritatea funcţiei, a legii, a prestigiului sau prin puterea personală deţinute de cei care au formulat iniţial hotărîrea. Deşi este prezentată din toate unghiurile ca fiind "soluţia" necesară sau inevitabilă la o problemă "de viaţă şi de moarte" în realitate, cartea războiului nu este niciodată o soluţie pentru nici un fel de problemă socială. Nici politică, nici economică, nici teritorială, nici ideologică. A da în cap cu o măciucă cuiva cu care ai un diferend, o problemă sau cu care te afli în competiţie, o dispută fie ea şi ireductibilă, nu este, de principiu, o soluţie. Este doar încercarea brutală de a fura rezultatul scoţînd din joc, prin violenţă extremă, pe celălalt competitor. Ca dovadă, recurenţa istorică, multigeneraţională, a războaielor hrănite de una şi aceeaşi rădăcină de conflictualitate. În măsura în care oamenii pot fi consideraţi nişte "maşinării decizionale" care funcţionează în regim pseudo-raţional, neraţional, iraţional şi foarte, dar foarte-foarte rar strict raţional, atunci putem considera că şi deciziile privind trecerea de la pace la război au aceeaşi coloratură. Oricum ar fi cazul, însă, războiul nu se precipită de la sine sub forţa cine ştie cărei forţe sau legi "istorice". Vestea bună este aceea că există în cazul acestui conflict, ca şi în cazul oricărui altuia, mai multe, aproape infinit mai multe căi de a evita războiul, decît de a-l precipita. Vestea rea este că labirintul care va face în cele din urmă alegerea dintre aceste căi este construit nu de arhitectul de geniu, Dedal, condus de imperativul moral al evitării celei mai rele dintre consecinţele convieţuirii cetăţii cu monstrul, Minotaurul, ci de un monstru, Putin, pentru care nu pare să mai conteze aproape nimic, dincolo de satisfacţia propriului delir de putere.