Tangoul politicilor prociclice se dansează în doi

Politica macroeconomică, ale cărei componente principale sunt politica fiscală şi cea monetară, ar trebui să asigure un cadru predictibil pentru agenţii economici, astfel încât aceştia să se concentreze asupra activităţii lor de bază şi să răspundă presiunilor concurenţiale interne şi externe.

Din păcate, atât autoritatea monetară cât şi cea fiscală, nu doar de la noi, au ajuns la convingerea, încă înainte de declanşarea crizei globale, că trebuie "luptat" împotriva oricăror tendinţe economice negative prin programe de stimulare, caracterizate de obicei prin scăderea dobânzilor şi lansarea unor proiecte de cheltuieli guvernamentale.

În ciuda unor posibile efecte pozitive pe termen scurt, politicile prociclice ale băncilor centrale şi guvernelor introduc numeroase distorsiuni în economie şi creează condiţiile pentru accentuarea unor dezechilibre structurale, mai ales atunci când diagnosticul cauzelor recesiunii este eronat.

România a "beneficiat" de politici monetare şi fiscale prociclice înainte de marea recesiune din 2009, iar acum ne aflăm într-o situaţie similară.

Minuta ultimei şedinţe de politică monetară a BNR arată că politica bugetară a guvernului influenţează semnificativ creşterea inflaţiei şi a deficitului bugetar şi reprezintă o presiune asupra politicii monetare şi a dobânzilor.

Dar BNR unde se află în ecuaţie? Reducerea dobânzii la un minim istoric în urmă cu peste doi ani şi susţinerea aproape unidirecţională a creditării, printr-un program cum este Prima Casă, nu a avut niciun rol în ceea ce priveşte creşterea accelerată a datoriei publice şi a gradului de îndatorare al populaţiei?

Se consideră, probabil, că sunt suficiente măsurile de politică macroprudenţială. Comunicatul de presă recent al Comitetului Naţional pentru Supravegherea Macroprudenţială (CNSM) arată că îndatorarea totală a sectorului privat se menţine sub pragul de alertă, deşi gradul de îndatorare a depăşit 55% pentru o treime dintre debitorii care au contractat un credit în ultimul an.

În Raportul asupra stabilităţii financiare, din luna mai 2017, BNR arată că "raportul serviciului datoriei în venit pentru debitorii care au contractat credite noi a urcat la 33% în 2016", iar în cazul creditelor ipotecare a ajuns la 46%.

"Acest lucru contribuie la creşterea senzitivităţii gradului de îndatorare la modificarea ratei dobânzii, fapt ce sporeşte vulnerabilitatea acestor debitori în ceea ce priveşte capacitatea de plată a creditelor contractate", se mai arată în raport.

Atunci de ce se amână aplicarea măsurilor macroprudenţiale? CNSM s-a limitat la recomandări privind menţinerea amortizorului anticiclic de capital pentru instituţii de credit la 0% şi constituirea unor grupuri de lucru care să "aprofundeze analizele privind sănătatea financiară a firmelor" şi să "aprofundeze analizele privind atenuarea riscurilor la adresa stabilităţii financiare ca urmare a creşterii îndatorării populaţiei".

Despre firme, comunicatul CNSM spune că există vulnerabilităţi structurale, cum ar fi persistenţa rezultatelor negative, calitatea precară a capitalurilor proprii sau numărul mare de firme cu capitaluri proprii sub limita reglementată.

Dar oare politica monetară ultrarelaxată a BNR nu a contribuit la ajungerea în această stare de lucruri, în condiţiile în care dobânzile aflate la minime istorice au introdus grave dezechilibre în structura de finanţare a companiilor, prin stimularea componentei de creditare? Iar apoi, de ce şi-ar majora firmele capitalul, când incertitudinea este deosebit de ridicată în economie, nu în ultimul rând din cauza unei politici fiscale inepte şi iresponsabile?

Da, este adevărat că "politicile economice şi bugetare" ale guvernului creează dificultăţi pentru banca centrală, însă BNR a contribuit decisiv la "dezvoltarea" acestui mediu toxic.

Dacă ar fi fost cu adevărat independentă, Banca Naţională ar fi trebuit să reintre de ceva timp şi cu paşi mici pe calea normalizării dobânzilor. Amânarea acţiunii nu face decât să crească riscul unui şoc deosebit de mare când piaţa o va forţa.

Politica macroprudenţială nu reprezintă o soluţie, iar numeroase exemple internaţionale ilustrează acest lucru.

În primăvara acestui an, Reuters scria că Banca Noii Zeelande, autoritatea monetară a unei economii mici şi deschise, a primit susţinerea Fondului Monetar Internaţional pentru introducerea unui nou instrument al politicii macroprudenţiale, respectiv limitarea gradului de îndatorare al gospodăriilor pentru creditele ipotecare.

Banca centrală trebuie să primească aprobarea Ministerului de Finanţe pentru introducerea pragului maxim de îndatorare, în condiţiile în care "alte instrumente macroprudenţiale şi-au atins limita eficienţei sau abordează problema supraîndatorării indirect şi cu riscuri mai mari de apariţie a unor consecinţe nedorite". Unul dintre instrumentele care şi-a pierdut eficienţa este şi avansul cerut pentru creditele ipotecare rezidenţiale, a cărui valoare actuală este de 20% în cazul locuinţelor ocupate de debitor.

Din noiembrie 2016, dobânda de politică monetară se află la minimul istoric de 1,75%, iar banca centrală a precizat că nivelul actual poate fi menţinut încă doi ani pe fondul inflaţiei care se încăpăţânează să rămână scăzută, după cum mai scrie Reuters.

Se pare că nici autoritatea monetară a Noii Zeelande nu vrea să accepte faptul că dobânzile scăzute dincolo de orice prag considerat apropiat de normalitate stimulează un boom artificial al creditării, nesustenabil pe termen lung şi cu efecte negative asupra structurii economiei reale.

Dincolo de marea care le desparte, banca centrală a Australiei a avertizat recent că există o foarte mare vulnerabilitate a gospodăriilor în faţa unei creşteri a dobânzilor.

O altă bancă centrală care se limitează la avertismente, şi face acest lucru de ani buni, este cea a Suediei. "Macroprudenţialitatea, în special pe fondul unor pieţe care cresc necontenit, înseamnă să spui nu", a declarat Stefan Ingves, guvernatorul Băncii Suediei şi preşedintele Comitetului Basel din cadrul BIS (Bank for International Settlements), în septembrie 2015 pentru Financial Times.

În cazul ţării nordice, supravegherea sistemului bancar şi a pieţelor financiare îi revine Autorităţii de Supraveghere Financiară, care stabileşte cerinţele de capital ale băncilor şi aplică măsurile macroprudenţiale. Din cauza unor motive politice, nici acolo nu există nimeni care să spună nu.

"Există un blocaj al politicii economice. Nu încercăm să rezolvăm problemele, doar ne uităm la ele", declara atunci economistul şef al băncii SEB. La noi nu au apărut astfel de declaraţii, deşi situaţia este similară.

"Banca centrală a redus dobânzile prea mult şi a determinat creşterea riscurilor financiare şi a datoriilor populaţiei", a precizat şi un profesor de la Universitatea Lund.

În a doua jumătate a anului 2015, rata anuală a inflaţiei din Suedia era în jur de zero, iar dobânda de politică monetară era -0,35%. Acum preţurile au înregistrat creşteri anuale de peste 2% în ultimele trei luni, pe fondul unei dobânzi de politică monetară de -0,5%.

Cu toate acestea, banca centrală nu face nimic altceva decât să avertizeze, în condiţiile intrării în discursul oficial a ideii că presiunile inflaţioniste sunt temporare. Mai mult, guvernatorul Ingves a declarat pentru Financial Times, tot în articolul din septembrie 2015, că "aşa-numitele politici macroprudenţiale - care includ cerinţele de capital sau limite pentru gradul de îndatorare - au eşuat în Suedia, unde preţurile locuinţelor şi datoriile gospodăriilor au crescut până la un nivel record". După doi ani, şi acele recorduri au fost depăşite cu mult.

Datele Comitetului European pentru Risc Sistemic (European Systemic Risk Board) arată că doar trei ţări din UE au amortizorul anticiclic de capital mai mare decât zero. În Cehia şi Slovacia este 0,5% din ianuarie 2017, respectiv august 2017, iar în Suedia este de 2% din martie 2017, după ce un nivel de 1% a fost anunţat în septembrie 2014 şi a fost aplicat din septembrie 2015.

Oare există motive să credem că eşecul politicii macroprudenţiale din Suedia s-ar transforma într-un succes la noi?

Articolul din Financial Times mai include şi declaraţia unui bancher din Stockholm, conform căreia "pare o nebunie să avem dobânzi aşa de scăzute într-o perioadă de creştere economică bună şi de creştere rapidă a preţurilor locuinţelor". Sună cunoscută situaţia?

În condiţiile în care politica monetară a BNR este influenţată semnificativ de politica Băncii Centrale Europene şi ar putea să existe justificări, la fel ca în Suedia, cu privire la caracterul ei ultrarelaxat, autoritatea monetară a statului nostru ar trebui să se uite şi în oglindă înainte de a arunca vina doar asupra guvernului pentru creşterea inflaţiei şi a dobânzilor.

Profesorul american Milton Friedman spunea că "inflaţia este întotdeauna şi oriunde un fenomen monetar", iar oficialii BNR au folosit acest citat în destule ocazii.

Avertismentele lor actuale, care nu sunt urmate şi de acţiuni, arată că Banca Naţională a preferat să revină la greşelile făcute înainte de criza trecută, în loc să încerce altele noi de planificare economică.

Din octombrie 2013 până în august 2017, masa monetară în sens restrâns (M1) a crescut de două ori, pe fondul unei rate medii anuale de aproape 20%, iar masa monetară în sens larg a crescut cu peste 40%. În ultimii doi ani, M1 a înregistrat o creştere medie anuală de 24%, pe fondul unei creşteri medii anuale de circa 17% a numerarului din circulaţie.

Rezultatul nu poate fi altul decât prin magnitudinea sa, determinată de noile dezechilibre introduse în economie de politica monetară şi fiscală.

La sfârşitul deceniului trecut, creditele de aproape 20 de miliarde de dolari acordate de instituţii internaţionale ne-au "salvat" de la faliment, în condiţiile în care nota de plată a fost suportată, ca de obicei, de populaţie.

Nimeni dintre cei cu adevărat responsabili nu au plătit, nici măcar prin funcţia lor. Atunci ţara noastră a ratat şansa unui nou început, după "startul fals" către democraţie şi economie de piaţă dat de "revoluţie".

Dinamica actuală a bugetului şi a dobânzilor, într-un context internaţional marcat de aşteptări privind creşterea costurilor de finanţare, arată că solicitarea unui ajutor financiar extern este doar o chestiune de timp, şi acela destul de scurt.

Condiţiile acordării noilor împrumuturi, pe lângă cele stabilite de creditori, ar trebui să includă şi unele venite din partea cetăţenilor: toată clasa politică şi conducerea BNR trebuie să plece acasă, iar durata "serviciului în slujba naţiunii" trebuie limitată prin Constituţie la un singur mandat pentru toate autorităţile statului, inclusiv cele monetare.

Dar este România pregătită să profite de pe urma unei astfel de şanse istorice?