Taxa pe bucurie

Propria piele este cel mai bun loc să simţi orice fel de greşeală. Aşa spune înţelepciunea populară. Avertizat oarecum de discuţiile legate de Târgul de Crăciun organizat de Primăria Capitalei, am zis că până nu mă conving "pe propria piele" nu are sens să comentez... taxa de intrare. Aşa că am plătit 14 lei (7+7) pentru două persone, pentru că este ştiut că e păcat atunci când faci o prostie să nu mai târăşti pe cineva după tine. Admit că în această viaţă am avut două constante în legătură cu banii, i-am câştigat greu şi i-am pierdut uşor, dar parcă niciodată nu am simţit că am aruncat câţiva lei mai inutil ca de această dată.

Venind dinspre Drumul Taberei, cu metroul (da, se poate, un lanţ de glume lung de un deceniu a devenit inutilizabil), ne-am izbit de cum am ieşit de sub pământ de o coadă ca în alte vremuri. Zeci, poate chiar sute, de persoane se buluceau printr-un labirint de garduri să cumpere bilete de intrare, după care se rebuluceau să prezinte certificatele verzi. Cum de 32 de ani nu mai stau la cozi, ca măsură de protecţie psihică pentru traumele copilăriei, cu atât mai puţin într-o sâmbătă seară, am ocolit îmbulzeala şi am zis să dăm un ocol gardurilor care îl ţineau prizonier pe Mihai Viteazul, aflat acum sub formă de statuie, şi să mai căutăm o altă poartă de intrare în paradisul de dinaintea Crăciunului. Am găsit ce căutam, tot coadă, dar ceva mai umană. Ne-am aşezat. Labirint de garduri, m-am învârtit ca un hamster şi la a 17 curbă am simţit un uşor leşin. Mi-am revenit, am continuat, între noi şi căsuţa de bilete mai era doar un grup de tineri, 3 băieţi şi 3 fete. După zece minute de învârtit în jurul cozii, în faţa doamnei de la ghişeu au început să se caute de bani. A durat ceva, nu-i vorbă ne organizează "ei", dar şi "noi" suntem foarte organizaţi. Cu chiu cu vai au plătit, ceea ce am făcut şi noi, dar fără chiu şi fără vai. Cu biletul în dinţi ne-am repezit spre a doua coadă, când un domn de la o firmă de pază ne-a trântit un gard în faţă. "E aglomerat în interior, mai staţi". Am stat. Gardul a fost retras, cei şase tineri au dat năvală spre coada a doua, când să atacăm şi noi, omul de la pază tocmai intenţiona să ne trântească gardul în faţă pe motiv de aglomeraţie. A văzut ceva în ochii noştri, aşa că i s-a făcut milă şi pe un ton care părea să indice că ne-am tras de şireturi ani de zile a zis cu mărinimie: "Hai bă, intraţi şi voi".

Nici vârsta şi nici măcar cei 7 lei daţi pe bilet nu prea meritau atâta intimitate (nu mai vorbesc de cei 7 ani de la domiciliul părinţilor), dar având în vedere contextul am zis să mă fac că am prins din zbor doar "amabilitatea", nu şi grosolănia. Am atacat a doua coadă şi când mai era un pas până la intrare, totul s-a blocat - cei şase tineri, căzuţi din luna plină, au început să se scotocească în buzunare, rucsacuri, telefoane şi tablete după certificatele verzi. Într-un final le-au descoperit, nu erau chiar verzi, dar au fost bune. Am intrat în interior, lume buluc, ca în vremurile de dinainte de pandemie. Am renunţat rapid la grija de a fi călcat pe picioare, dar m-am concentrat să nu fiu îmbăiat cu vin. Am început, cu pas şovăitor, să consultăm oferta celor câteva căsuţe înghesuite într-un spaţiu destul de meschin (vin fiert, hot dog, plăcinte, vin, vin, hot dog, vin, plăcinte, vin, vin...). Nimic deosebit, m-a impresionat doar preţul plăcintelor, 100 şi ceva de lei kilogramul. După 7 minute în care ne învârtisem în cerc de două ori, am evitat 21 de accidente minore, am părăsit târgul. Nu am stabilit niciun record, a doua zi am vorbit cu o rudă, care reuşise să fugă din ţarc după trei minute. Nu am băut nici măcar un vin fiert, achiziţionarea presupunea altă coadă, dar chiar şi aşa am ajuns acasă, după 120 de minute pe drum (există metrou în Drumul Taberei, dar ca să ajungi în Piaţa Universităţii trebuie să treci prin trei garnituri de tren) şi 7 minute în ţarc cu un gust foarte amar. Cel mai facil este să te repezi cu "aprecierile" asupra lui Nicuşor Dan, primarul general, dar nu cred că... merită. E ceva mai presus de el, nu sunt conspiraţionist, dar am impresia că este mâna lui... Grinch, care nu vrea neapărat să ne fure bucuria, e mai curând interesat să ne-o taxeze. Pentru anul viitor am o idee, să se mărească taxa şi să se micşoreze spaţiul, în fond nu există bucurie care să nu poată să fie confiscată.