Taxe trăznite

În 1698 Petru, împăratul ruşilor, care tocmai revenise dintr-o călătorie în Occident, şi-a adunat boierii la curtea sa din Moscova. Fără prea multe vorbe, a scos un brici şi a început să le radă bărbile. A scăpat doar Patriarhul, pe motiv că era om bătrân.

În 1705 a transformat tăierea bărbilor în politică de stat. Pentru a-i civiliza pe ruşi, Petru a impus o taxă pe bărbi. Toţi cei care purtau barbă, cu excepţia preoţilor şi călugărilor, erau datori să plătească. Impozitul era progresiv: două copeici pentru mujici, până la o sută de copeici pentru negustorii bogaţi. Primeai un fel de jeton, cu care să dovedeşti că ai fost bun-platnic, în caz că alt oficial încerca să te jumulească.

Istoria fiscalităţii este plină de exemple de taxe trăznite. În Anglia secolului al XVIII-lea a existat o taxă pe cărămizi şi alta pe ferestre. În România lui Nicolae Ceauşescu, regimul a încasat un impozit aplicat cuplurilor fără copii.

Uneori, aceste taxe sunt mai păguboase pentru cei care le-au introdus. Revoluţia americană a fost precipitată de o serie de taxe considerate abuzive, precum aceea pe zahăr (Sugar Act), din 1764. Revoluţia franceză a fost alimentată, printre altele, de nemulţumirea faţă de taxa pe sare (gabelle).

Nu îţi trebuie o inteligenţâ ieşită din comun pentru a observa efectele unor taxe de acest gen. Impozitul pe sticlă din secolul al XVIII-lea englez a dus la apariţia unor produse de slabă calitate (sticla era taxată la greutate). Impozitul pe pudră, tot din Anglia acelei perioade, a dus la scufundarea industriei perucilor. Impozitul pe ferestre a dus la zidirea unor ferestre şi la apariţia unei arhitecturi bizare, cu ferestre false.

Şi totuşi, guvernanţii au recurs frecvent la taxe ieşite din tiparele normalului. De ce?

În primul rând, pentru că sunt profitabile. De sare are nevoie toată lumea. Motiv suficient pentru a fi taxată în aproape toate regiunile Franţei "vechiului regim".

Problema este că un sistem de taxare construit astfel seamănă cu o casă înaltă, clădită pe o temelie foarte îngustă. Evident, în termeni inginereşti, este posibil să construim asemenea clădiri. Însă în termeni sociali, acest lucru înseamnă că povara fiscală este aşezată strâmb.

Să luăm exemplul sării în Franţa pre-revoluţionară. Aparent, taxa pe sare era "democratică", în sensul că afecta, potenţial, fiecare familie. În realitate, impozitul afecta disproporţionat negustorii de sare, care erau astfel discriminaţi faţă de alţi negustori.

Treptat, economia reală se stratifică. Unele activităţi, aflate în zone de taxare redusă sau inexistentă, sunt astfel încurajate sau chiar subvenţionate. Alte activităţi, din zonele de taxare puternică, sunt descurajate sau chiar blocate. Capitalul începe să migreze în funcţie nu doar de reacţia pieţei, ci şi în funcţie de obstacolele fiscale pe care le ridică autorităţile.

Uneori, această migraţie se transformă într-un adevărat slalom printre prevederile fiscale. În secolul al XIX-lea, taxele mari pe lemnul importat au dus la un fenomen extrem - apariţia unor nave "de unică folosinţă" (disposable ships). Aceste nave erau construite pentru a fi demontate odată ce ajungeau la destinaţie, pe partea cealaltă a Atlanticului. Cea mai mare navă de acest fel, Baron of Renfrew, a cântărit circa 5.000 de tone, lemn care a fost vândut la Londra.

Tot în Anglia secolului al XIX-lea erau taxate pălăriile. Fabricanţii de pălării au introdus tot felul de modele ciudate, cu care sperau să evite plata acestei taxe, sub pretextul că nu mai este vorba de pălării...

Iată de ce economiştii preferă taxarea uşoară, dar larg distribuită, taxării ridicate, însă distribuită pe baze restrânse. Economia se organizează altfel în cele două situaţii. Taxarea ridicată şi inegală duce la fracturi în interiorul sistemului economic.

Al doilea motiv pentru care taxele anormale sunt adoptate este, pur şi simplu, discriminarea. Se poate întâmpla ca autorităţile să dorească să discrimineze împotriva unor categorii sociale sau economice. Un exemplu cunoscut este al taxei jizya, impusă încă din secolul al VII-lea non-musulmanilor care locuiau în teritorii controlate de autorităţile islamice. În secolul al XIX-lea, în India se plătea încă taxa... pe sâni. Doar femeile din castele superioare aveau dreptul de a se acoperi, iar cele dintr-o castă inferioară puteau face acest lucru doar după ce plăteau un impozit.

Rezultatul este previzibil: o economie şi o societate fisurate de inegalităţi.

Într-un regim autoritar, dealtfel, acesta este chiar scopul. Guvernarea poate exploata aceste inegalităţi sau le poate chiar genera, la nevoie. Eventual chiar prin mijloace fiscale.

Astfel, cercul se închide. Taxele trăznite sunt prezentate ca un răspuns la o situaţie aberantă, însă ele ajung să genereze situaţii aberante.

Privind înapoi în istoria economică, vedem că acest deznodământ este ca şi garantat. Taxele trăznite au fost adesea "scoase din pălărie" pentru a mai da un balon de oxigen unui regim a cărui autoritate se dizolvă.