Tehnologia terminator

Mass-media semnalează aspecte birocratice ce ţin de comportamentul post-aderare al româ­nilor. De modul cum unele struc­turi guvernamentale înde­plinesc indicaţiile de la Bruxelles. E vorba de standardele europene privind agricultura, producţia agroalimentară, medicina. Articole, reportaje, dezbateri TV având drept teme transhumanţa, plata pentru controlul sanitar-veterinar, pâinea coaptă pe vatră, oala de lut pentru sarmale, sacrificarea mieilor de Sărbătorile Pas­cale, vitaminizarea făinii, ţuica, medicamente trucate şi altele. Fenomenele similare, unele tratate anecdotic, altele considerate de ţărani şi patronate drept exigenţe aberante, ţin de suveranitatea alimentară. În ansamblu cu securitatea energetică, aceasta devine un imperativ politic, o problemă strategică vitală.

Insist: resursele vegetale şi resursele animale reprezintă o prioritate strategică la fel de stringentă ca şi resursele energetice. Nu avem mari şanse de succes într-o Europă integrată dacă nu vom conserva diversitatea biologică şi culturală a spaţiului românesc. Ignorând asemenea priorităţi, excludem din start multiple opţiuni de perspectivă. Inclusiv promovarea unei politici naţionale în domenii precum energetica, biocarburanţii, dezvoltarea agriculturii şi a mediului rural, industriile agricole şi alimentare, producerea furajelor şi ali­mentaţia animalelor, industriile far­maceutică şi cosmetică.

Guvernul român, cred eu, ar proceda înţelept elaborând propriile politici agroalimentare şi agrozootehnice. Strategia noas­tră post-aderare ar putea include o dezaprobare subtilă faţă de optimismul agresiv al exportatorilor-importatorilor de produse agroalimentare. În caz contrar, avalanşa de mărfuri agroalimentare din import va inunda piaţa internă. Agricultorii autohtoni vor fi torpilaţi, excluşi, obligaţi să-şi abandoneze pământurile şi să migreze către aglomerările urbane sau să emigreze.

Numai dacă includem suveranitatea alimentară în strategia post-aderare vom putea garanta accesul prioritar al producătorilor autohtoni pe piaţa internă, obţinând astfel un impact benefic asupra economiilor locale.

Suveranitatea alimentară are o semnificaţie mult mai amplă decât conceptele consacrate de securitate alimentară şi siguranţa alimentelor. Vorbim de o certitudine: resursele umane şi resursele animale, de care dis­pune naţiunea, să poată conta zilnic pe hrană suficientă. Nu se fac însă referinţe la provenienţa alimentelor şi furajelor. Nici la tehnologiile de obţinere a aces­tora. Astfel se lansează teza: pentru România, importurile ma­sive şi ieftine reprezintă o modalitate excelentă de a-şi men­ţine securitatea ali­mentară.

Teză falsă. Alimentele şi furajele nu sunt doar o afacere comercială, nişte mărfuri de import-export menite să rotunjeas­că veniturile, în special a intermediarilor. Acest sector implică administrarea riguroasă a resurselor naturale, constituind un element specific de cultură şi civilizaţie. Alimente înseamnă sănătate pentru toţi şi viaţa ca atare. Activitatea producătoare în domeniul agroalimentar nu este o opţiune pentru cei mai eficienţi ci un drept al omului şi al comunităţii rurale.

Suveranitatea alimentară include dreptul fiecărui popor de a proteja sistemul agricol naţional cu scopul de a atinge obiectivele dezvoltării sustenabile. Nu marile corporaţii transnaţionale ci guvernul ţării urmează să definească propriile politici agroalimentare şi agrozootehnice. Să decidă gradul de auto- suficienţă alimentară. Să îm­piedice afluxul de mărfuri agro­alimentare străine, care elimină producătorii autohtoni de pe piaţa internă cu ajutorul practicilor de dumping. Să res­pingă alimentele procesate peste măsură, contaminate, pline de grăsimi, zahăr, siropuri, fructoză şi cu o mare cantitate de rezidiuuri toxice. Să formuleze acele practici comerciale care servesc mai bine opţiunile populaţiei de a mânca sută la sută natural, de a produce şi dispune de alimente nutritive şi ecologice.

Evident, securitatea energetică, suveranitatea alimentară şi sănătatea oamenilor nu se înscriu armonios în sfera de interese a grupurilor de acţionari din industria petrolului şi a gazelor, din industria farmaceutică, cosmetică şi biotehnologie. Există în lume o confruntare adevărată între două modele de dezvoltare pentru agricultură şi mediul rural.

Promotorii comerţului totalmente liberalizat, în lupta lor acerbă pentru dominaţia pieţelor agroalimentare, nu recunosc decât puterea banului şi preţurile joase. Marii exportatori văd în micii producătorii locali un anacronism, pe cale de dispariţie. Abordarea opusă consideră micii fermieri şi agricultura de familie drept baza economiilor locale. Aceştia, la origini, au permis performanţele economice ale multor ţări industrializate. Agricultorii ţării rămân gardienii biodiversităţii vegetale şi animale, administratorii rezonabili ai resurselor naturale, depozitarii cunoştinţelor agrozootehnice ancestrale, pilonii pieţii interne şi bază de dezvoltare amplă şi incluzivă.

Pentru a maximiza profiturile, corporaţiile transnaţionale, care produc şi comercializează seminţe, medicamente, cosmetice, fertilizante şi erbicide, forţează barierele etice şi culturale. Ne confruntăm tot mai mult cu una din cele mai mari provocări din istoria omenirii: dreptul la viaţă şi la sănătate versus legea profitului şi criteriile de rentabilitate, incompatibile prin natura lor. Orice efort de prevenire, tratare şi eradicare a maladiilor ameninţă interesele investitorilor, dacă porneşte de la alte criterii decât cele economico-financiare. Guvernele naţionale vor avea de ales în permanenţă între salvarea vieţilor omeneşti şi politica globală bazată pe "comerţul cu suferinţa".

În prezent, circa 40% din economia mondială se bazează pe produse şi procese biologice. Corporaţiile încearcă să controleze resursele vegetale şi resursele animale ale planetei. Prin diverse combinaţii legislative, giganţii din domeniul biotehnologic au obţinut posibilitatea de a breveta fiinţele vii (Directiva 98/44/EC). Depăşind limitele unui simplu negoţ avantajos, acestea îşi însuşesc realizările biotehnologiei şi restrâng libertatea de informare. Mai grav, impun "tehnologia terminator", care împiedică seminţele să se reproducă, lăsându-le sterile. E o stratagemă care obligă agricultorii din toată lumea să cumpere seminţe doar de la marile corporaţii ori de câte ori au de semănat.

În prezent, zece dinte cele mai importante companii din lume controlează peste o jumătate din vânzările de seminţe. Însă controlul corporativ şi proprietatea seminţelor - prima verigă a lanţului alimentar - are implicaţii de foarte mare anvergură pentru securitatea alimentară globală. Deoarece controlul seminţelor şi a investigaţiei agricole se află în mâini atât de puţine, aprovizionarea planetei cu alimente devine vulnerabilă, în dependenţă de capriciile pieţii. Corporaţiile iau decizii care servesc propriile interese, asigură profitul acţionarilor şi nu garantează securitatea alimentară.

În Europa noastră, sistemul de aprovizionare cu seminţe comerciale este riguros organizat şi controlat. Legislaţia Uniunii Europene admite doar comercializarea seminţelor uniforme. Varietăţile tradiţionale sunt împinse pe piaţa neagră şi condamnate la ilegalitate totală. Astfel, legislaţia seminţelor, normele de proprietate intelectuală şi producerea de hibrizi lasă agricultorii pe dinafară.

Posibilitatea de a utiliza în producţia industrială fiinţe vii, manipulate genetic, provoacă expectative comerciale enorme. Piaţa biotehnologică devine tot mai apetisantă. Deja se vinde şi se cumpără, drept materie primă, chiar extraordinara diversitate a formelor de viaţă care mai populează încă planeta noastă verde. Iar brevetele biotehnologice, ca formulă eficace de acaparare totală a acestei surse naturale de materie primă, manifestă unele consecinţe dramatice pentru o bună parte a populaţiei.

Pare incredibil! Un holding oarecare devine proprietarul regnului animal sau vegetal, lăsate de Dumnezeu. Întreaga Omenire le-a ameliorat, pe parcursul mileniilor, şi acum se anunţă că vor avea un patron. De la începuturile agriculturii, selecţia şi reproducerea seminţelor, conservarea şi renovarea biodiversităţii agricole nu a încetat niciodată pe câmpurile ţăranilor. Desigur, activitatea acestora a fost influenţată de cultura locală, medicina tradiţională, religie şi naşterea ştiinţei moderne. Nici unul dintre aceşti factori însă nu au separat dezvoltarea varietăţilor de producerea agricolă.

Acum, însă, Marele Holding brevetează atât genele, cât şi fiinţele vii, inclusiv descendenţa acestora. Proprietarul, dezvoltând tehnicile de manipulare genetică, îşi reclamă drepturi exclusive de proprietate asupra materiei prime constituită din însăşi organismele vii şi destinată biotehnologiei.

Există un pericol real ca unele ţări să se transforme în terenuri experimentale, laboratoare şi poligoane unde să fie testate şi tirajate cele mai periculoase biotehnologii? E bine ca românii să devină cultivatori de "plante terminator" sau exportatori de ţesuturi provenite din clone umane? Şi toate acestea la adăpostul legilor vizând economia de piaţă, libera iniţiativă, proprietatea intelectuală şi brevetele biotehnologice?

Opiniile sunt împărţite. De la corporaţii şi instituţiile aservite nu putem afla adevărul. Mecanismele sofisticate, elaborate ad hoc, impun pretutindeni produsele ingineriei genetice, monoculturile şi metode agrotehnice care folosesc produce chimice în cantităţi enorme şi OGM. Prin intermediul produselor din soia, peste 75% din alimentele consumate în lume conţin componente transgenice. Ce efect va avea asupra sănătăţii oamenilor, animalelor şi mediului ambiant procesul de răspândire a seminţelor şi produselor modificate genetic?. Nu avem un răspuns univoc dacă seminţele modificate genetic produse şi comercializate de marile corporaţii constituie o încălcare a principiilor bioeticii. Nimeni nu prezintă garanţii şi probe de biosiguranţă. Iar investigatorii independenţi sunt împiedicaţi să facă acest lucru. Peste decenii, generaţiile viitoare ar putea avea probleme datorită contaminării biotehnologice din zilele noastre poate chiar mai grave decât efectul de seră. E timpul să renunţăm la orice tabu legat de biotehnologie, biodivertsitate, bioetică, biosiguranţă, biosecuritate, biopiraterie, biopolitică şi bioputere.

Copleşit de avalanşa informaţională vizând actuala conjunctură politică şi economică, percepţia mea asociativă asamblează mozaicat imaginile a patru răufăcători. Îi văd alături, instantaneu şi involuntar, pe cuceritorul roman al Daciei Felix şi conchistadorul european al noului continent. Ambii topind vestigiile popoarelor indigene învinse. Tezaurul, sub formă de lingouri, urmează a fi expediat în capitala imperiului. Ambii îndeplinesc o misiune strategică şi patriotică: salvează deficitele bugetare ale caselor imperiale. Apare, pe ecranul minţii, şi al treilea. Este cuceritorul care a ordonat incendierea Bibliotecii din Alexandria, făcând să dispară cea mai mare colecţie de scrieri din Antichitate. În fine, ultimul, contemporanul nostru. Acesta e un pretins "investitor strategic". Prin diverse combinaţii a falimentat, cu bună ştiinţă, o Bancă Genetică a românilor. Motivul? Speculaţii cu terenuri şi un câştig de 30 de milioane de euro. Deşi au activat în epoci istorice diferite, toţi patru sunt culpabili de crimă contra umanităţii: distrugerea diversităţii culturale şi biologice.

Care este viziunea guvernului şi a euro-parlamentarilor români în devenire asupra privatizării fondului genetic şi pierderii biodiversităţii agricole? Cine susţine comunităţile rurale în favoarea preluării controlului asupra resurselor genetice, a identificării şi prezervării lor în spaţiul românesc? Pe măsura integrării în spaţiul economic şi legislativ european, securitatea naţională a României va depinde, în mod inevitabil, de forţe externe sau interne dispuse să utilizeze hidrocarburile şi hrana drept instrumente de presiune? Care sunt dimensiunile post-aderare ale relaţiilor dintre agricultură, alimentaţie, mediu ambiant şi, în mod special, industria biocarburanţilor? Cum stăm cu materia primă agricolă şi biomasa ca resurse energetice de alternativă? Cum contracarăm presiunile care subminează drepturile agricultorilor autohtoni de a beneficia de avantajele biodiversităţii? Cine se ocupă de eroziunea genetică, de fortificarea imunologică a populaţiei şi programele alternative de sănătate?