Tesla sau noua "maşină a poporului"

Zilele trecute a ieşit, pe peluza Casei Albe, noul-vechiul locatar, alături de noul său amic. Amândoi zâmbeau, deşi doar unul era sincer. Elon Musk, din cauza gesturilor sale nesăbuite, a pierdut deja o parte a averii sale. Donald Trump, pe de altă parte, era în elementul său, acela de "salesman". Acum încerca să îi convingă pe americani să cumpere o Tesla.

Presa a rămas stupefiată. Nu este acesta un conflict de interese? Nu cumva Preşedintele american, făcând reclamă la o maşină, nu respectă demnitatea funcţiei? Însă, în ce mă priveşte, nu am fost surprins. Toată treaba are o logică.

Pentru a înţelege, trebuie să ne întoarcem în anul 1934. Adolf Hitler, cancelar al Germaniei de abia un an, a dat ordin să fie proiectată o maşină care să poată transporta doi adulţi şi trei copii şi care să poată fi cumpărată de o familie germană obişnuită. El spera ca această maşină să fie disponibilă în schimbul unui fel de abonament. Numele? "Maşina Poporului" (Volkswagen).

Socoteala de acasă nu se potriveşte, evident, cu aceea din târg. Cu toate că regimul a investit într-o fabrică uriaşă şi a recurs la serviciile lui Ferdinand Porsche, întârzierile s-au ţinut lanţ, iar maşina a depăşit bugetul. A venit apoi războiul, iar producţia a mers pe front, sub forma ridicolului Kubelwagen. Salvarea Maşinii Poporului a venit de la britanici, care au preluat fabrica şi au reluat producţia. Restul este istorie. Peste 21 de milioane de "Broscuţe" au fost fabricate până în 2003.

Cu toate că avea unele calităţi, Maşina Poporului era, de fapt, un dezastru. Marea problemă nu era tehnologia, cât contextul în care a fost produsă. La ordinele unui dictator, care a ordonat să se adopte soluţii improvizate cu scopul de a-şi mulţumi supuşii.

Aceasta este reţeta pe care au adoptat-o mai apoi tot felul de lideri autoritari. În secolul automobilului, aceştia s-au împăunat, fiecare, cu câte o Maşină a Poporului. Mai toate erau croite după acelaşi şablon. O cutie pe roţi, nesigură şi urâtă, dar ieftină - mai ales datorită subvenţiilor masive. Adăugaţi la asta şi o schemă suspectă de finanţare, plus multă propagandă, şi aveţi conturul obiectului.

În România lui Nicolae Ceauşescu au fost Oltcit-ul şi Lăstunul. Primul era, la origine, un proiect francez. Fabricat în România, era rezultatul a tot ce era mai rău în industria comunismului. Lipsa de fiabilitate era legendară. Spaţiul interior aproape zero. Motor leneş, cu doi cilindri. Dar chiar şi aşa, Oltcit-ul era o supermaşină pe lângă Lăstun, un fel de cutie de pantofi cu motor.

În Germania comunistă a fost Trabant-ul. Suspectez că acesta a fost cel mai nesigur model din istoria automobilului. Avea o caroserie din plastic şi un motor în doi timpi care părea preluat de la o drujbă. Şi acesta a fost produs în milioane de exemplare. În fond, ce să cumperi altceva, în Germania de Est?

În Italia fascistă, aceeaşi poveste. Mussolini a investit sume mari de bani în industria auto, cu scopul ca italienii să poată cumpăra o maşină "populară". Rezultatul a fost Fiat 500 Topolino, un semi-eşec. Mică, slab motorizată, dar ieftină. Făcută pe baza principiului "E bună şi asta!".

Exemplele se pot multiplica. În Argentina lui Juan Peron, industria din Argentina a încercat şi ea să producă maşini "ale poporului", cu rezultate mai degrabă hilare. În URSS, au fost Volga, Moskvitch, Pobeda şi Lada. Sovieticii au fost mai pragmatici, preluând masiv tehnologie occidentală, mai ales de la Fiat-ul italian. La fel polonezii, care au pus pe şosele minusculul Polski 126. În Yugoslavia a fost Yugo.

Să nu credem că dictatorii care comandau asemenea rebuturi chiar credeau că sunt maşini bune. Juan Peron avea un Ferrari customizat, iar Adolf Hitler umbla în limuzine Mercedes fabricate special pentru el la cele mai înalte standarde. Vladimir Ilici Lenin a deţinut, ca lider sovietic, nu mai puţin de 9 (nouă) maşini Rolls-Royce. Mao se fâţâia încoace şi încolo în ceva numit Hongqi, dar care era de fapt un Crysler Imperial copiat.

Ar fi fost ilogic, aşadar, ca noul super-star al populiştilor, Donald Trump, să nu aibă şi el un proiect de Maşină a Poporului. Pentru asta, l-a găsit pe alt comersant de iluzii, pe Elon Musk. Interesant este că produsul acestuia, Tesla, pare turnat în aceeaşi matriţă ca celelalte Maşini ale Poporului. Are un design deprimant, probleme de calitate şi reuneşte tehnologii netestate sau a căror utilitate este exagerată.

Trump în Tesla, la Casa Albă: imaginea spune de fapt mai multe despre regimul Marelui Donald decât despre Tesla. Un regim izolaţionist, care crede că este "fruncea" în materie de tehnologie şi de afaceri. O politică vamală despre care Trump spune că va avantaja consumatorul american, dar care îi va aduce acestuia produse mai scumpe şi mai proaste.

După cum merge Tesla, va merge şi politica americană. Iar primele semne nu sunt deloc bune. În Germania, 92 la sută dintre consumatori declară că nu şi-ar cumpăra în nici un caz o maşină Tesla. În Canada, vânzările de Tesla s-au evaporat. La Londra au apărut afişe cu Elon Musk fâcânt salutul nazist şi cu Tesla ca maşină a "noului Reich".

Musk se lăuda acum câţiva ani că a trimis pe orbită către planeta Marte o maşină Tesla. Se pare că acum este pe cale să desprindă de Pământ şi politica americană.