Triunghiul de aur

În fiecare an, la prag de toamnă, politicienii României se grămădesc în curţile şcolilor. Nu ca să mai înveţe ceva, ci doar ca să-şi facă un "selfie" cu copii, părinţi şi profesori, pe care să-l arate, apoi, tuturor celor ce sunt gata să-i admire, pentru orice prostie sau calamitate ar produce. Vă rog să întrebaţi un prieten sau cunoscut din Franţa, Italia, Germania, Marea Britanie, Suedia, Finlanda, SUA, unde s-au dus să "deschidă" anul şcolar, Hollande, Merkel, Cameron sau Obama. Răspunsul va fi un mare semn de întrebare: "Ce-i aia?" La noi, la fel ca în toţi anii, "autorităţile" au avut program obligatoriu de manifestări politice, cu ocazia începerii anului şcolar! Ceea ce mă duce inevitabil la gîndul că, înainte de a se ocupa de "debăsificarea" societăţii omeneşti, sau măcar concomitent, junii noştri într-ale politicii ar face bine să se ocupe de smulgerea din rădăcină a buruienilor sădite de sovietizarea României. Dacă se poate, începînd chiar cu tarlaua învăţămîntului public. E greu de presupus că o vor putea face, însă, atîta vreme cît cei mai răsăriţi dintre reprezentanţii "noii generaţii", care au ajuns în vîrful piramidei puterii, nu sunt în stare (ori nu vor!) nici măcar să le vadă. Exemplificare... ruptă din viaţă!

În mai puţin de zece cuvinte, mesajul Primului Ministru reuşeşte să facă două greşeli monumentale, iar în plus să ne jignească, deopotrivă, pe toţi cei ce suntem profesori, elevi sau părinţi. La noi face patetic apel, domnia sa, să mai lăsăm prostia de o parte, încăpăţînarea de catîri şi orbecăiala prin cotloanele evului mediu, pentru a accepta, în sfîrşit, ceea ce, de la înălţimea competenţelor sale, doar el înţelege, şi anume că este important "să trecem la educaţia viitorului". Formulată tipic în stilul "politicianoidului român", după regula de aur "să nu spună nimic, dar să sune bine", fraza trădează, însă, mult mai mult decît şi-a închipuit vreodată autorul ei! În primul rînd, faptul că nu face deosebirea dintre "educaţie" şi "învăţămînt". Mai grav, încă, faptul că ignoră istoria recentă a României. Această "confuzie" nu este deloc întîmplătoare, ci a fost parte din "programul ideologic al sovietizării României", de la înstăpînirea peste ţară a tancurilor "eliberatoare", la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, pînă la căderea "regimului ceauşist". Faptul că, la apogeul delirului său ideologic, ultimul regim comunist al României a schimbat denumirea din "ministerul învăţămîntului", în "ministerul educaţiei" nu reprezenta un moft oarecare, ci anunţa un complex program de îndobitocire în masă. Statul comunistocrat îşi declara, triumfător şi triumfalist, monopolul absolut nu doar asupra învăţămîntului, ci şi asupra domeniului mult mai larg al educaţiei. Astfel, noul "Minister al Formării Omului Nou" îşi ocupa locul în sistemul orwellian, alături de cele ale "Adevărului" şi "Fericirii". Învăţămîntul public, singurul admis şi recunoscut la acea vreme, devenea unealta principală a procesului de ideologizare totală a societăţii şi a oamenilor ei, începînd de la grădiniţă şi terminînd cu învăţămîntul universitar. Este absolut stupefiant să vezi cum, oameni ai tinerei generaţii post-decembriste, lipsiţi pînă şi de rudimentele unei culturi sociale a propriei ţări, stau comod pe aceleaşi scaune, structuri administrative, "programe" şi "proiecte" ministeriale "formatate" de predecesorii lor din regimul comunist, fără să dea vreun semn că i-ar deranja continuarea "operei înaintaşilor"!!! Adică a operei de distrugere a învăţămîntului, ca fundamnent al socializării, de dizolvare a proceselor cu valoare educaţională, cu corolarul inevitabil, aneantizarea rădăcinilor culturale ale societăţii României. Ştiu, va exista întotdeauna cineva care să mă întrebe, provocator: "Da, mata unde şi cînd ai învăţat carte, stimabile?!" Răspunsul e simplu şi îl dau din toată inima, cu tot respectul şi cu toată dragostea pentru cei, deloc puţini, de la care am avut ceva esenţial de învăţat, în fiecare etapă de formare: profesorii mei şi ai cîtorva generaţii şcolare, pentru care, circa un deceniu, a stat deschisă o fereastră de miraculoase oportunităţi. Ea s-a închis definitiv, însă, la începutul anilor "80 ai secolului trecut, iar tot ceea ce înseamnă performanţe şi reuşite în învăţămîntul din România de atunci încolo, elevi şi profesori deopotrivă, nu reprezintă sistemul, ci erorile lui, sau "efectul său pervers" cum îi spune, atît de expresiv, Raymond Boudon!

A doua mare eroare a discursului prim-ministerial stă în sintagma "educaţia viitorului". Educaţia nu este nici a trecutului, nici a viitorului, ci întotdeauna a prezentului. Este ansamblul complex al proceselor prin care fiecare societate realizează socializarea membrilor săi. Dovada, poate cea mai concludentă, a faptului că educaţia rămîne mereu egală cu ea însăşi este faptul că termenul, creat în limba latină, a fost preluat fără nici o modificare de toate limbile moderne, inclusiv cele germanice (unde s-a alăturat, ca sinonim, celui de "Ausbildung") şi aşa a rămas, neschimbat, pînă în secolul XXI. Spre deosebire, sintagma "învăţămîntul viitorului" are sens, în măsura în care procesele de învăţare depind masiv de progresele mijloacelor tehnologice. În acest sens, există un învăţămînt al trecutului şi unul, sau mai multe!, aparţinînd viitorului. Cele ce vor fi generate, spre exemplu, de crearea interfeţelor neuronal-electronice, vor face ca învăţămăntul acelui viitor (nu prea îndepărtat!) să fie radical diferit de tot ceea ce a fost pînă în prezent învăţămînt "clasic", ori "modern"! Cît despre faptul că ne-ar trebui un sistem de învăţămînt public-privat măcar la standarde "moderne", nimeni nu cred că are nici cea mai mică îndoială. Ceea ce am dori noi, de la guvernanţii României, este ca în loc de sfaturi şi "îndemnuri mobilizatoare" să oprească scurgerea învăţămîntului din România către epoca medievală. Să începem, de exemplu, cu standardele igienico-sanitare ale unităţilor de învăţămînt şi, dacă nu se termină prea repede răbdarea şi priceperea guvernanţilor noştri, să continuăm cu ceea ce au făcut toate societăţile care au adus învăţămîntul lor la standarde de performanţă: recrutarea şi pregătirea profesională, didactică, tehnologică, pedagogică şi psihologică a celor cărora li se încredinţează clase şi catedre în învăţămîntul din România, formule de pregătire şi testare continuă a formatorilor, salarizarea în regim de "supra-discriminare pozitivă" a formatorilor din sistemul educaţional, cu maxim la baza piramidei şi nu invers, ca acum!!!, debirocratizarea masivă a sistemului public prin eliminarea suprastructurilor generatoare de grave distorsionări ale "inspectoratelor" şi a pletorei de funcţionari ministeriali; definirea, recunoaşterea şi funcţionarea unităţilor de învăţămînt (şcoli, asociaţii de şcoli, universităţi şi asociaţii de universităţi, ca structuri fundamentale ale sistemului de învăţămînt, cu deplină autonomie şi iniţiativă managerial-educaţională, direcţionate doar prin programele educaţionale naţionale; controlul comunităţilor locale şi ale beneficiarilor sociali asupra gestiunii managerial-educaţionale la nivelul unităţilor de învăţămînt. Abia după aceea ar fi loc şi pentru o revizuire masivă a programelor şi a tehnologiilor din învăţămînt. Ţări ca Japonia sau Finlanda au pregătit astfel de "revoluţii" într-un interval de 5-7 ani. Noi reformăm de două decenii şi mai bine fără să schimbăm nimic tocmai acolo şi tocmai din ceea ce trebuia obligatoriu schimbat!

Triunghiul de aur al oricărei societăţi şi civilizaţii înfloritoare este simplu şi se regăseşte fără greş în toate epocile şi locurile istoriei: Învăţare, Educaţie, Cultură. Noi, încă, lucrăm la demolare. Dar, nu cu intenţia de a pune altceva în loc, nu cu program, ci din greşeală, ori pentru că nu avem nimic de pus în loc, ori pentru că unii sunt atraşi, chiar îşi doresc să ne bucurăm de binefacerile unei noi ere de barbarie!!! Aşa se face că, de la "Cîntarea României", ca formulă de ideologizare-imbecilizatoare, am trecut la "Troglodizarea României" ca formulă de imbecilizare-ideologizată.