Trump şi războaiele Israelului

După ce mi-am permis să emit o prognoză referitoare la modul în care Donald Trump ar putea tranşa războiul şi respectiv pacea între Federaţia Rusă şi Ucraina, mă încumet acum să emit, în baza unor informaţii pe care viitorul preşedinte american le-a făcut deja publice, o prognoză şi în ceea ce priveşte conflictul din Orientul Apropiat. Nu înainte însă de a mai adăuga câteva detalii referitoare la evenimentul care a dat peste cap, începând din 2008, chiar la Bucureşti, echilibrul de forţe din Europa versus Federaţia Rusă şi care s-a aflat la originea războiului din Ucraina.

La summitul NATO extrem de important, organizat în 2008 la Bucureşti, în cursul cinei de gală, la care au participat lideri occidentali în frunte cu George W. Bush, dar şi Vladimir Putin, a fost lansată o bombă care avea să explodeze ceva mai târziu prin ocuparea Peninsulei Crimeea. Şi apoi prin războiul declanşat de Federaţia Rusă împotriva Ucrainei şi denumit de către liderul de la Kremlin drept o "operaţiune militară specială". Ei bine, la cina de gală, tam-nesam, lăsându-l pe Putin cu gura căscată, George W. Bush a anunţat că Ucraina şi Georgia urmează să fie invitate pentru a adera la NATO. Merkel şi Sarkozy au intervenit prompt, declarându-se împotriva unei asemenea decizii şi avertizând asupra pericolelor care inevitabil vor surveni. În vorbă s-a băgat şi Traian Băsescu, susţinându-l în mod slugarnic pe Bush. A fost cu promptitudine admonestat cu duritate de Angela Merkel. O zi mai târziu, cum-necum, Bush a obţinut consensul statelor NATO. După care, treptat şi gradual, liderul de la Kremlin a reacţionat. Este o realitate istorică. Fusese încălcată înţelegerea care a condus la reunificarea celor două Germanii şi care prevedea că Germania de Est nu urma să facă parte din NATO, iar NATO nu se va extinde până la frontiera cu Rusia, iar mai târziu fusese încălcat angajamentul Ucrainei, garantat de marile puteri şi în primul rând de Statele Unite, cum că Ucraina, care transferase Moscovei întreg arsenalul ei nuclear, va rămâne un stat neutru şi deci nu se va înrola în NATO. Dar şi Putin, la rândul său, a încălcat o serie întreagă de angajamente şi fără doar şi poate a generat un război de agresiune împotriva Ucrainei pe care, din şiretenie, pentru a se sustrage sancţiunilor internaţionale, ceea ce nu i-a reuşit, l-a definit drept "operaţiune militară specială". Tocmai ţinând cont de toate considerentele de mai sus, există premisele necesare ca Donald Trump să-şi îndeplinească angajamentul de a forţa o pace imediat după instalarea sa din 20 ianuarie la Casa Albă.

O cu totul altă politică va fi însă generată de Casa Albă în Orientul Apropiat. Aici trebuie să ţinem cont de câteva elemente bine conturate. Să luăm în calcul parteneriatul cu totul şi cu totul special americano-israelian, precum şi comportamentul de până acum, lipsit de echivoc, atât al Casei Albe, cât şi al Pentagonului, de susţinere aproape necondiţionată a Israelului în războiul dus de acesta împotriva terorismului alimentat de Teheran. Să ţinem de asemenea cont şi de un element important, intrinsec politicii Statelor Unite, atât în ceea ce-i priveşte pe democraţi, cât şi în ceea ce-i priveşte pe republicani. Ambele partide, în mod tradiţional, susţin cauza israeliană. Sub Joe Biden, democraţii o fac condiţionat, străduindu-se să procedeze în aşa fel încât tensiunile în Orientul Apropiat să nu escaladeze la un nivel de la care lucrurile să fie scăpate de sub control, şi necondiţionat sau mult mai puţin condiţionat, dinspre tabăra republicană, unde Netanyahu este aplaudat la scenă deschisă. Să luăm în calcul faptul că în ultima parte a campaniei sale electorale, Donald Trump, referindu-se la riposta pregătită de Israel împotriva Iranului, a afirmat cu subiect şi predicat că, spre deosebire de Joe Biden, el ar sfătui Israelul să atace în primul şi în primul rând facilităţile nucleare ale Iranului. Presupun că asupra acestui capitol va rămâne consecvent. Cu atât mai mult cu cât ieri a decis ca noul secretar de stat american să fie desemnat în persoana senatorului Marco Rubio, care în trecut s-a pronunţat în mod insistent pentru politici radicale legate de Iran şi China. Între timp, discursul său a devenit mai moderat în ceea ce priveşte China, dar nu şi în ceea e priveşte Iranul. Ceea ce mă face să cred că a contat mult în decizia lui Trump de a-l desemna drept cea mai importantă persoană din stafful său, cu excepţia vicepreşedintelui.

În consens cvasi-total cu Pentagonul, cel puţin asupra acestui capitol, Donald Trump va susţine, aşa cum liderii de la Teheran au şi intuit, politici mult mai ferme îndreptate împotriva Iranului. Pe de altă parte, se ştie că Donald Trump este mai degrabă un porumbel al păcii, un lider politic dispus să negocieze, chiar dacă o face dur, şi mai puţin un uliu al războiului, aşa cum au fost fără doar şi poate în trecut tatăl şi fiul Bush. Donald Trump este singurul preşedinte din istoria Statelor Unite care nu a declanşat niciun război ci, dimpotrivă, a pus capăt războiului din Afganistan, de unde însă, sub preşedinţia lui Joe Biden, trupele americane s-au retras haotic, retragere care, aşa cum s-a desfăşurat, a devenit o mare ruşine pentru America, similară cu retragerea ruşinoasă a ruşilor din Afganistan.

Cum va negocia în felul său dur Donald Trump un aranjament politic cuprinzător pentru întreg Orientul Apropiat, fără a recurge la război? Presiunea va fi în orice caz pusă pe Teheran, cu care Donald Trump este dispus să negocieze în mod direct. Obiectivul pe care-l va urmări este să determine Teheranul să renunţe pur şi simplu să mai alimenteze organizaţiile teroriste de tip Hamas, Hezbollah, Houthi din Yemen etc. Va conduce aceste negocieri în forţă, ameninţând efectiv că în caz contrar, dacă Teheranul nu se dezangajează din războaiele pe care le poartă prin procură în Orientul Apropiat, le va da mâna liberă israelienilor să facă praf şi pulbere facilităţile nucleare. Şi probabil alte facilităţi vitale pentru Teheran.

Dacă va depăşi acest obstacol, Donald Trump va defila triumfător, rând pe rând, convingând statele din Orientul Apropiat să adopte atitudini neduşmănoase şi nebelicoase legate de Israel.

Mi-este însă imposibil să răspund, cel puţin pentru moment, la provocarea provocărilor. La întrebarea cum va fi în cele din urmă soluţionată problema celor două state, statul israelian şi statul palestinian, într-un teritoriu transformat realmente într-un fel de şvaiţer, dar un şvaiţer cu potenţial exploziv.