Tupi or not Tupi

Aceasta-i întrebarea! Nu am pus-o eu, ci Oswald de Andrade, în celebrul său "Manifesto Antropófago" (1928). Marele poet şi modernist brazilian atrăgea atenţia asupra canibalismului ca fenomen social şi cultural al modernităţii, ca "soluţie" larg folosită în interacţiunea dintre grupurile umane "civilizate", cu efecte distructive care ar trebui să ne îngrozească şi să ne preocupe mult mai mult decît practicile rituale ale canibalismului păstrate de triburile Tupi, populaţia majoritară a Braziliei, înainte de invazia colonială portugheză.

Manifestul este cît se poate de actual! În ciuda restricţiilor şi a sancţiunilor absolute, prezente în toate marile religii ale lumii, a te hrăni cu "carnea" semenului, atît pentru raţiuni "materiale", cît şi "spirituale", a rămas o practică larg răspîndită în toate societăţile moderne şi post-moderne. La propriu, mai rar; la figurat, mai mult decît adesea! Ceea ce, cu "pudoare", teoriile conflictualităţii numesc - lupte, confruntări, bătălii sau chiar războaie între oameni, facţiuni, comunităţi şi societăţi - sunt fie preambulul, fie scena pe al cărei fundal se desfăşoară "carnavalul" canibalismului social, la scară locală şi globală. Politica modernităţii tîrzii şi a post-modernităţii nu numai că nu a îndepărtat spectrul antropofagismului, dimpotrivă, tinde să îl generalizeze. Adversarul, oponentul, inamicul, nu mai sunt, de mult, înţepaţi uşor (sau mortal!) cu vîrful spadelor încrucişate într-un duel, cît de cît echilibrat, desfăşurat după regulile stricte ale cavalerismului şi sub supravegherea arbitrilor, respectiv a martorilor celor două părţi, ci "mîncaţi, cu fulgi cu tot", cum ne spune pe şleau o larg utilizată expresie a limbii române. Mîncaţi-aş ochii, gura, nasul etc., o (îl) mînca din ochi, sunt de asemenea expresii larg folosite, unele chiar cu iz de alintare! De unde se vede că dracul nu-i chiar aşa de negru precum pare, iar practicile canibalice nu au purtat întotdeauna şi nici în totalitate doar conotaţii "metabolic digerante"! În politica românească, cine altul decît Caragiale putea să schiţeze portretul canibalului autohton!!! "... Popa Zamfirache, de-i zicea Ampotrofagu, că a băgat spaima în maala! Uite-aşa umbla cu patacele şi cu basamacu-n cap, cînd fu la alegeri, de-a spart capu lu' bietu Guţă Băncuţă, fiincă nu vrea să fie cu oţii ăştia, de-a venitără la putere, fi-s-ar fi stîrpit sămînţa de liberali! Auzi, liberali! Să nenorocească o lume....". Popa Zamfirache nu-i doar un agent cu "fonduri electorale" la dispoziţie, cu cele sfinte şi la nevoie şi cu ceva mai contondent în mînă, ci şi un om de influenţă, în lumea politicii, dacă este să-i dăm crezare aceleiaşi Tarisiţa Popeasca, "văduva lu' priotul Sava de la Caimata, care a dărîmat-o Pache, cînd a făcut bulivardu ăl nou", cea care ne povesteşte istoria. Fiul ei a fost dat afară dintr-o sinecură administrativă, cînd noua putere s-a instalat în pîine, nu pentru cine ştie ce păcate, ori lipsă de zel şi activitate ci, după cum susţine dumneaei: "L-a suplimatrără, că l-a-nsemnat Ampotrofagu, suplima-le-ar Dumnezeu luminţile ochilor din cap, s-ajung să-i văz orbeţi pe toţi, cu mînuşiţa întinsă pe strada Clemenţei, la colţul lu' Butculescu!". Dincolo de acest portret-gravură în acva-forte, fenomenul antropofagiei politice este peste tot prezent în scrierile lui Caragiale. Este suficient să deschidem paginile Scrisorii Pierdute, ca să avem o ilustrare. Opoziţia condusă de Caţavencu, după "lupte seculare", care au durat doar cîteva zile, nu este înfrîntă, ci pur şi simplu înghiţită de tabăra puterii, condusă cu mînă de fier de Trahanache şi uneltele sale vorbitoare - Tipătescu şi Pristanda. Caţavencu nu se întoarce în opoziţie, după episodul alegerilor la care nu a mai apucat să candideze, ci este sacrificat ritualic în ospăţul care încheie piesa!!!! Este ritualul prin care Caţavencu devine "unul de-ai noştri", prin care reînvie politic, odată cu promisiunea făcută de Zoe: "Asta nu-i cea din urmă cameră!" Teoria, ca teoria; să vedem cum stăm cu practica!

Politica românească, la zi, ca şi cea de mai de multişor vreme, este un dezmăţ canibalic. Din 1990, de cînd ne bucurăm de binefacerile acestui regim constituţional, facţiunile politice, (sau personalităţi disidente), elemente naturale în dinamica politică a oricărui partid, indiferent de culoarea politică a formaţiunii în care au apărut, au fost fie "scuipate-afară" cu scîrbă din "gura de rai a partidului", fie au fost "zdrobite" de fălcile neiertătoare ale menghinei numită "disciplină de partid", pentru a putea fi, apoi, înghiţite şi digerate, pentru totdeauna. Reacţia violentă de respingere faţă de "alternativa internă", ori de "competiţia externă", care se observă de la o poştă şi cu ochiul liber la tot politicianul din România, nu este decît cealaltă faţă a unui canibalism "atavic". Soarta tuturor formulelor de coaliţie politică, realizate în tulburata epocă post-decembristă, a fost marcată de acelaşi apetit canibalic. Coalizaţii, indiferent de formulă, culori politice, de acte şi paragrafe ale înţelegerilor dintre ei, indiferent de miza şi promisiunile reuşitei, nu au avut niciodată tăria să se bucure pînă la capăt de fructele alianţei realizate. Instinctul canibalic a învins, întotdeauna! Şi, uite-aşa, am ajuns la zi, unde ni se ofertă spectacolul, pe jumătate trist, pe jumătate obscen, al canibalizării alianţei care a furat speranţele cîtorva milioane de alegători, doar pentru ca PNL şi PSD să-şi ostoiască pofta de a muşca cu sete, fiecare din beregata celuilalt!